Medicamentul universal pe care l-a folosit Hristos despre care nimeni nu vrea să audă


Există un leac pentru toate bolile sufleteşti. Unii nu ştiu despre el, iar alţii îl cunosc, dar nu-l folosesc şi rămân netămăduiţi. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi. Acest leac este smerenia. Prin leacul acesta, proorocii au profeţit viitorul. Prin acest leac, Sfinţii Apostoli, din pescari ce erau, au devenit propovăduitori şi dascăli înflăcăraţi ai lumii. Prin acest leac, Sfântul Spiridon, din păstor de oi cum era, a devenit episcop sfânt al creştinilor.

Acest leac a fost luat de Preasfânta Fecioară şi s-a învrednicit să devină Maica lui Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi lipsit de păcat. Domnul ne îndeamnă ca toţi să luăm acest leac, pentru a afla odihnă aici pe pământ şi în ceruri! Smerenia adevărată nu-l lasă pe om să cadă în păcat; dar, chiar dacă n-ar izbuti şi ar cădea, îl ridică imediat. Acest leac vă sfătuiesc să-l luaţi pentru a vindeca de orice patimă. Dacă nu-l aveţi, cereţi-l de la Preabunul Dumnezeu şi o să vi-l dea.

Aşadar, prin smerenie şi prin răbdarea pe care aceasta o aduce, vă veţi mântui. Domnul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat de Dumnezeu. Cel ce are răbdare până la sfârşit, se va mântui. Prin răbdare vă veţi câştiga sufletele”. De câte ori valurile repetate şi înfuriate ale ispitelor şi suferinţelor vor veni asupra noastră şi ne vom afla în primejdie de a pieri, să strigăm precum Petru: „Izbăveşte-mă, Doamne, că pier!”, şi în clipa aceea El îşi va întinde sfânta şi milostiva Sa mână şi ne va izbăvi.

Sursa: Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 323-333.

Ce este smerenia?

Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile şi legile omeneşti. Smerenia nu este pur şi simplu o virtute sau o bunătate, care să aparţină măsurilor şi izbânzilor omeneşti. Este un lucru şi un înţeles mai presus de fire, pe care numai luminarea şi strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie. Smerenia este icoana şi chipul însuşirilor dumnezeieşti. În chip drept a fost numită de către cei care au ajuns la îndumnezeire „veşmânt dumnezeiesc” şi „podoabă a dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea celui desăvârşit, locul neschimbabilităţii şi multe altele aparţin dumnezeieştii atotdesăvârşiri.

Dintre cele prin care se manifestă măreţia dumnezeiască nu lipseşte buna mireasmă a smereniei şi în chip drept s-a spus că „Dumnezeu celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Zdrobirea firii omeneşti a venit prin intrarea blestemului egoismului, a leprei înaltei cugetări, a bolii şi a morţii uneltite de diavol. Prin urmare, Dumnezeu cu dreptate „celor mândri le stă împotrivă”, iar unde Dumnezeu, Care ţine întregul univers, stă împotrivă, cine ar putea să-i facă faţă?

În toate însuşirile dumnezeieşti atotţiitoare coexistă şi împreună-merge chipul smerit, pecetluindu-se legea şi raţiunea nemişcării şi plinătăţii voii dumnezeieşti şi a atotmântuitoarei pronii. Dovada plinătăţii acestui chip dumnezeiesc este ceea ce El Însuşi a descoperit, că este Dumnezeu „smerit cu inima”, şi nu numai pe dinafară. Dacă Dumnezeu Însuşi mărturiseşte că este „smerit cu inima, nu înseamnă aceasta că smerenia este caracterul fiecărei persoane raţionale şi, prin urmare, nu este străină de firea noastră, ci ipostasul şi locul vieţii?

Dacă falsificarea faptului de a gândi cineva în chip smerit a zdrobit şi a nimicit minunata şi preastrălucita frumuseţe şi demnitate îngerească, oare nu înseamnă aceasta că smerenia este caracter şi esenţă a firii, iar nu formă exterioară sau făţărnicie? Aici se dezleagă problema atotcuprinzătoarei apostazii şi a căderii firii omeneşti. Orice cădere sau eşec are drept început şi rădăcină pierderea cugetării smerite. Interesul personal, vieţuirea după propria voie, mulţumirea de sine, independenţa, neascultarea, anarhismul şi altele asemenea ale egoismului reprezintă răsturnarea cugetului smerit, în care se află locul lui Dumnezeu şi al voii dumnezeieşti.

Dacă Dumnezeu descoperă lumii că este în firea Sa smerit, nu rămâne nici un semn de întrebare de ce anume smerenia se impune pentru tămăduirea şi echilibrarea pervertirii universale. Toţi câţi, după părerea mea, îşi simt neputinţa şi eşecul să recurgă grabnic la smerita cugetare şi la făptuirea pentru redobândirea celor ce le-am pierdut şi să nu bată câmpii cu ideologii abstracte şi satanice, care nasc moartea.

Milioanele de atleţi ai martiriului sângeros şi nesângeros din istoria noastră bisericească s-au distins prin smerenie, urmându-L pe preadulcele nostru Mântuitor. Cei ce voiesc să se întoarcă în cetatea cerească, al cărei Ziditor şi Creator este Dumnezeu, să îmbrăţişeze cu statornicie fericita smerită cugetare, care poate să-i transfigureze şi să-i arate moştenitori ai veşniciei.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 103-105.

Sursa: rugati-va-neincetat

Tulburătoarea scrisoare adresată poporului român, înainte de moarte, de Părintele Iustin Pârvu


Părintele Iustin Pârvu este un reprezentant de seamă al ortodoxiei românești contemporane. Stareț al Mănăstirii Petru Vodă din Neamț, Părintele Iustin a lăsat o scrisoare impresionantă românilor, înainte de moartea sa.

„Popor român !

– Îți scriu pentru că sper ca măcar acum, să îți amintești cine ai fost, cine ești și poate așa vezi încotro te îndrepți!

Ești singurul popor european care traiește încă acolo unde s-a născut.

Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puțin, nu știu – dar știu că ești unic în Europa, această Europa care te lovește, te jignește și te umilește.

De ce o lași să facă asta, când tu ești singurul popor născut, crescut și educat în granițele sale?

Ești primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tablițele de la Tartaria și o recunosc toți cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, cand alții nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizație care se semneaza pe acest pământ.

Scrierea sumeriana a apărut 1.000 de ani mai târziu și totuși multi se fac că nu văd și nu recunosc adevărul.

Cât timp o să te lași neglijat?

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărțit, despărțit și asuprit de mai multe imperii.

Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpanit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stapânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reușit niciodată să îți transforme teritoriul în pașalâc.

Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare.

NIMENI NU A REUȘIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT.

De ce te lași dezbinat?

Ai fost scut creștinătății, când întreaga Europă tremura de teama islamului.

Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena și întreaga Europă de furia semilunii.

Acum, tu popor de salvatori ai creștinismului, ești tratat ca un paria.

Când îți vei revendica drepturile?

Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuși, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce pacat, cei mai mulți și-au pus mințile sclipitoare în slujba altor țări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni.

De ce ai lăsat să se întâmple asta?

Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria.

Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îți vor urma?

Astăzi, ca și pe vremea fanarioților, domnitorul și divaniții nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele și dorințele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcție și să câștige cât mai mult.

Tu taci!

Astăzi, ca și pe vremea cuceririi romane, bogațiile țării, aceleași mine de aur, argint, sare, mierea acestui pamant, sunt exploatate de alții cu brațele tale și se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam.

Tu taci !!!

Astăzi, ca și pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puțini fac legea pentru cei mulți.

Tu taci!

Astăzi, ca și în vremuri de restriște, românii pleacă din țară, să muncească, sau să își vândă inteligența, pentru că țara lor nu are nevoie de ei.

Câți dintre ei sunt viitorii Brâncuși, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ?

Conducătorii acestei țări au nevoie de slujbași proști, lipsiți de educație, lipsiți de caracter, lipsiți de voință, lipsiți de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi și face figurine de plastilina din ei.

Tu taci!

Astăzi, ca și pe vremea bolșevismului, la mare preț sunt trădătorii, lingușitorii, vânzătorii de neam și conștiință, traseiștii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni și a își păstra privilegiile.

Tu taci!

Astăzi, parlamentul și guvernul țării, divaniții de azi, arendează pământurile și întreprinderile “nerentabile” la indicațiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendași străini, spunând că asta se numește privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peșcheșul, iar țara rămâne pe butuci.

Tu taci!

Astăzi, urmele civilizației străbunilor voștri sunt șterse, pentru ca fiii tai să nu mai știe niciodată cum au aparut ei pe acest pământ, cine le sunt stramoșii și care le sunt meritele. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc șosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Gradiștea, Munții Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privați care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită.

Tu taci!

Elemente din tezaurul țării, sunt trimise “la expoziție” în afara țării și uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele.

Tu taci!

Arhivele țării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naționale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea și dovezile de unitate națională.

Tu taci!

Slujbașii țării, caftaniții, vând la preț de piatră seacă și fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea șefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecați” de ochii lumii și primesc pedepse cu suspendare, adică “mulțumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”.

Tu taci!

Oștirea țării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine in fața ta și spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiți să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranța aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte și nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmplă românului azi nu i se datorează lui.

Tu taci!

Dispar din instituții ale statului arhive cu invenții și inovații de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puși să le păzească nu pățesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit.

Tu taci!

Și se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinși cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deși există dovezi că ai fost furat și voința ta răsturnată.

Tu taci!

În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alții se fac că lucrează, iar alții mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor și nu li se întâmplă nimic.

Tu taci!

Sistemul educațional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absențe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tai nu mai știu nici cum îi cheamă daca nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS.

Tu taci!

Dacă te îmbolnăvești, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă ești operat cu fașele și anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis și neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită și ieși cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare.

Tu taci!

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Națională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiștii Naționalei României (de naționalitate maghiară) la un meci cu selecționata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei și pe cel al Ținutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială.

Toți tac!

Tu taci!

Guvernanții nu fac altceva decât să te jupoaie, îți bagă mâna în buzunar și îți iau banii, pentru că ești prea bogat în viziunea lor, sau nu meriți ce ai câștigat, iar țara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face și de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.

Tu taci!

Dușmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îți lua locul, îți impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul și ajutorul trădătorilor din fruntea țării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire.

Tu taci!

Parlamentarii își votează legi speciale, se protejează împotriva judecății pentru hoțiile și prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, și fură acoperindu-se unul pe altul.

Tu taci!

Președintele țării își exprimă oficial acordul de modificare a Constituției țării, la cererea unor străini, care își urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine…

Tu taci!

Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că țara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi tin pe jilțuri, fără să le pese de interesul națiunii, trădând jurământul făcut la investire.

Tu taci!

ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ȘI TU TACI!

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ți-aș scrie un cuvant. Te-aș lăsa să lâncezești, să dormi până se așterne praful peste tine și mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întamplare neplăcută.

Dar tu popor român de azi, ești legat de cel de ieri și de cel de mâine și odată cu tine piere nu numai trecutul, dar și viitorul acestui neam.

Cât o să mai taci ?

Trezește-te, popor român, trezește-te român adormit și nu lăsa să se șteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ți-au lăsat parinții, nu îți lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu știai să scrii.”

Părintele Arhimandrit Iustin

Sursa: rugati-va-neincetat

Pr. Arsenie Boca: Ai pagubă pentru că acolo unde stai apasă jurăminte sau nedreptăți


Pricinile pentru care trimite Dumnezeu necazuri asupra avutului vostru:

1. Unul dintre stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.

2. Lucrează Duminica. Dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.

3. Are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii din cap, şi-a lipit inima de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?

4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea, iar femeia în dureri să nască.

5. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. De ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.

6. Ai pagubă pentru că în curtea unde stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Poate ai cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.

7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.

8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute în curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi (avortaţi) îngropaţi ici colo. Copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.

9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Trebuie să le ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.

Sursa: Pr. Arsenie Boca, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri.

Sursa: rugati-va-neincetat

Alungă tristețea din viața ta. Aici, acum Zâmbetul interior este mai puternic decât zâmbetul exterior


„Judecă-i pe alții la fel ca pe tine însuți. Căci ei sunt tu. Și de aceea fii îngăduitor cu faptele lor rele, așa cum ai fost și ești cu tine. Și tot astfel dorește căința și îndreptarea păcatelor lor, așa cum nădăjduiești să ți se ierte ale tale… Orice om poate fi iubit. Numai că, pentru a iubi astfel un om, nu trebuie să-l iubești pentru ceva, ci pentru nimic. Dacă ai să începi să-l iubești asfel, ai să găsești și motive”. (Lev Tolstoi)

Umbră și vis, totul va dispărea. Totul are un început și un sfârșit. Există un ritm interior pe care îl obișnuim prin ceea ce simțim, gândim sau acționăm. O stare pozitivă, relaxată, plină de speranță, ancorată într-o relație vie cu Doamne și cu cei din jur, aduce bucurii. Înlocuiți gândurile negative cu gânduri pozitive și zâmbiți. Zâmbetul interior este mai puternic decât zâmbetul exterior.

Alungă tristețea din viața ta. Aici, acum. Nu ai nevoie de ea. Distrageți mintea de la vechile ei obișnuințe și surprinde-o cu ceva nou, ceva frumos, ceva ușor. Nu vă repetați acțiunile și filmul tristeții. Fiți inventiv și acționați contrar mecanismelor ce vă duc spre anestezie. Astăzi luăm în brațe pe Nu sau pe Da?!

Șoapta îngerului e delicată, a diavolului este obsedată. Când nu ne place viața așa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect.

Celor care au suferit o pierdere, celor care jelesc, celor care suferă de o boală care le schimbă viața, celor singuri, precum și toturor celor care trec printr-o perioadă de doliu, de orice natură, le transmit că orice poate fi depășit, indiferent ce eveniment traumatic am experimentat fiecare. Renunți la ce ai pierdut, sortezi ce e bun și frumos, te agăți de ce a rămas și ce vine și construiești ceva nou, în tine și în jurul tău.

…Observ ceea ce este rău, dar mă concentrez pe lucrurile bune. Nu urăsc. Cu toții trecem prin momente bune, câteodată rele. Ura mănâncă sufletul celui care urăște, nu al celui care este urât. Dăruiește frumusețe și fericire, atât cât poți. Cea mai grea minte e cea care se plictisește. Optimismul salvează lumea. Ei se tot vaită, dar nimic nu se schimbă. Să înveți, să fii recunoscător. Totul este un cadou. Am învățat să fiu recunoscător pentru tot. Toți învățăm din greșeli.

Viața este scurtă, este un cadou. Amintește-ți ce are valoare. Să te bucuri de viață, să fii iubit și cel mai important să ai iubire în inima ta. Problemele ține-le doar în culegerea de matematică, nu și în suflet. În viață unele lucruri trebuie să le acceptăm, oricât de grele ar părea la moment. Mai târziu vom înțelege ce și cum a fost aici, acum.

Împarte sentimentele la mai mulți oameni, nu doar unuia singur. Câtă vreme sentimentele tale se duc doar către o singură persoană care nu-ți răspunde la fel, vei fi singur. Dăruind sentimente bune și frumoase în mai multe părți, vei primi din zone diferite emoții pozitive. Vocabularul suferinței schimbat cu sintaxa bucuriei. Există fericire în lume! Și lumea suntem noi, fiecare în parte.

Nici plăcerea, nici durerea nu sunt veșnice. Ele se succed una alteia, precum ziua cu noaptea. Unde este plăcere va fi și durere. Și invers. După ce ai urcat și ai ajuns în vârf, trebuie să cobori. După ce ai alergat trebuie să te odihnești. Nimic din exterior nu este sigur. Liniște, pace, calm, seninătate, meditație, tăcere… fericirea nu o poți cumpăra, nu o poți pierde. E mereu în tine, în mine, în noi. Drumul contează mai mult decât capătul lui. Păstrez partea bună. Transmit sănătate și lumină și merg mai departe.

Oamenii se schimbă. Și eu. Și ei.

Sursa: Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține lacrimi, multă fericire, Editura PIM, Iași 2014, p. 198-201

 

 

Sursa: rugati-va-neincetat

Sigur nu ştiai asta Ce se întâmplă dacă cheltui bani lunea Ca să ai spor şi prosperitate, Biserica aşa te învaţă:


Sigur nu ştiai asta! Ce se întâmplă dacă cheltui bani lunea! Ca să ai spor şi prosperitate, Biserica aşa te învaţă:

Creştinul şi superstiţiile

 

 

Puteţi mătura liniştiţi seara prin casă, să daţi foc împrumut, să spălaţi şi să coaseţi vinerea, să începeţi un lucru marţea sau sâmbătă, să cheltuiţi bani lunea, să vă întoarceţi din drum şi să rămâneţi nepăsători atunci când pisica neagră vă taie calea.

 

În pravila bisericească ortodoxă se spune că “superstiţia este o credinţă de prisos (falsă), prin care Dumnezeu este defăimat. Superstiţiile sunt moştenite de la strămoşii păgâni şi s-au păstrat în popor de cei neştiutori. Cine crede în ele săvârşeşte un păcat, căci prin ele se falsifică adevărul dumnezeiesc şi se canonisesc ca şi vrăjitoria”. Preoţii ortodocşi au atras atenţia, în nenumărate rânduri, că este interzisă credinţa în superstiţii. Şi totuşi, aproape că nu există român care să nu aibă cel puţin o superstiţie, indiferent cât de credincios ar fi. Acest lucru este, până la urmă, un paradox. Când „frica de Dumnezeu” se transformă în „frică de superstiţii”, acestea ajung să fie ridicate la rang de religie.

 

De unde această credinţă puternică în superstiţii? Una dintre explicaţii ar fi ca multe dintre ele s-au adeverit de-a lungul timpului. Dar şi pentru aceasta există o motivaţie: atunci când crezi cu tărie că un lucru se va întâmpla, acel lucru chiar se va întâmpla, în plus, nu de puţine ori oamenii au constatat că, de exemplu, cifra 13, pisica neagră sau întoarcerea din drum nu au adus deloc ghinion, ci dimpotrivă, sau ca oglinda spartă n-a fost urmată de nici o nenorocire, ba chiar, uneori, s-au petrecut evenimente fericite.

 

Ce spune Biserica

 

Dar, oricâte argumente ştiinţifice şi religioase s-ar aduce, românii continuă, la început de secol XXI, să creadă în superstiţii. Biserica Ortodoxă a identificat câteva dintre superstiţii, îndemnând credincioşii să renunţe la ele. În raport cu învăţăturile bisericeşti, puteţi mătura liniştiţi seara prin casă, să daţi foc împrumut, să spălaţi şi să coaseţi vinerea, să începeţi un lucru marţea sau sâmbătă, să cheltuiţi bani lunea, să vă întoarceţi din drum şi să rămâneţi nepăsători atunci când pisica neagră vă taie calea. (Apropo: dacă se întâlnește un preot cu o pisică neagră, cui îi va merge rău?) Nu va fi nici o problemă dacă se vor şterge două persoane în acelaşi timp cu acelaşi prosop şi nu vă va merge rău dacă vă mănâncă nasul sau vi se zbate ochiul.

 

Biserica atenţionează că sunt superstiţii portul talismanelor, datul peste groapă a unui cocoș la înmormântarea cuiva, spartul cănilor la înmormântare, cele 24 de opriri, credinţa că momentul în care cânta cucuveaua înseamnă prevestirea morţii cuiva, aruncarea banilor în fântână pentru împlinirea unor dorinţe, aruncarea banilor pe drum ori prin ape, atunci când se merge cu un cortegiu mortuar şi că nu este bine a se boteza în aceeaşi apă mai mulţi copii. Tot superstiţie este considerat şi crezul că împărtăşirea celui bolnav ar aduce după sine şi obştescul sfârşit, mai ales dacă este şi într-o stare de boală mai avansată sau incurabilă sau că săvârşirea Sfântului Maslu persoanelor care sunt bolnave are rostul de a grăbi sfârşitul acestora. De asemenea, întâlnirea cu preotul nu înseamnă neşansă, ghinion, nenorocire ori blestem.

 

Superstiţii sunt credinţa în vise, ghicitul în cafea, bătutul în lemn şi scuipatul în sân, precum şi legarea unei aţe roşii la copii pentru alungarea deochiului.

 

 

Sursa: rugati-va-neincetat

5 motive pentru care îngăduie Dumnezeu să fim ispitiţi Acestea sunt cele 3 căpetenii care ne încurcă planurile şi se împotrivesc lucrării nostre Dacă afli cum lucrează îi poţi goni de la tine


De trei feluri sunt căpeteniile diavolilor care se împotrivesc lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam. Aceştia stau cei dintâi la război şi cheamă sufletele spre păcat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui, alţii strecoară în suflet iubirea de argint, şi în sfârşit alţii ne momesc cu slava de la oameni. Dacă râvneşti aşadar rugăciunea curată, păzeşte mânia; dacă iubeşti neprihănirea, stăpâneşte pântecele; nu-i da pâine să se sature şi necăjeşte-l cu apa. Priveghează în rugăciune şi alungă de la tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile virtuţilor. Atunci îţi va răsări nepătimirea inimii şi vei vedea în rugăciune mintea în chipul stelei.

Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.

Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.
Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte
De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult. La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor. Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.

Dumnezeu, arbitrul ispitelor
Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.

Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.
Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).
Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.

În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).

Ispitele prin plăcere şi ispitele prin durere
Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).

Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).

Arcuri şi săgeţi pentru inima omului
Uneori, diavolii vor să-i facă pe oameni să creadă că ispitele nu există şi că nu mai pot fi actuale. Pe cei care trăiesc solitari, dedicându-se ascezei, îi ispitesc demonii prin ei înşişi. Iar când se află în comuniune cu semenii, diavolul îi ispiteşte prin semeni, aceştia adeseori făcându-se unelte ale lui. Diavolul mai este ajutat şi de afectele şi simţurile noaste, dacă ele nu sunt înduhovnicite. După cum observăm, dracii ne atacă atât în mod direct, cât şi folosindu-se de unii oameni şi de lumea aceasta cu lucrurile ei, căutând astfel să ne sustragă de la pregătirea noastră pentru viaţa veşnică.
Cuviosul Isaia Pustnicul nu ezită nici el să vorbească despre ispitele din partea dracilor, arătând că ei pregătesc arcuri şi săgeţi, rănind inima omului. Un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte, altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea împotriva altora şi spre ascuţirea mâniei; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul mişcă mâinile spre moleşeală; altul îndeamnă picioarele spre a alerga la păcat; altul aţâţă trupul spre desfrânare, adulter şi lene; altul îl atrage spre ceartă şi pizmă şi ciudă; altul îl împinge spre ură şi spre ascuţirea răului; altul îl sfătuieşte spre mese bogate şi griji lumeşti (Isaia Pustnicul, 29cuvinte, în Filocalia, vol. XII).

Avem, de asemenea, o altă descriere a ispitelor diavoleşti la Sfântul Ioan Scărarul, care arată că, în toate lucrările noastre, dracii ne sapă trei gropi. Întâi luptă ca să ne împiedice să nu facem binele. Dacă nu ne-au înfrânt acum, luptă mai departe împiedicându-ne ca să nu săvârşim binele pentru Dumnezeu. Dacă nu ating ei nici această ţintă, ne fericesc că vieţuim în toate după Dumnezeu. Sfântul Ioan ne oferă şi soluţii la acestea. Celei dintâi îi opune sârguinţa şi gândul la moarte, celei de-a doua, – supunerea şi ocara, iar celei de-a treia îi opune defăimarea neîncetată de sine (Ioan Scărarul, Scara în Filocalia, vol. IX).

De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce se potriveşte stării „victimei“, fie cu bucurie şi cu părere bună despre sine, fie cu întristare şi deznădejde, fie cu oboseală covârşitoare, fie cu incapacitate de a lucra ceva, fie cu lucruri şi cugetări nepotrivite şi fără de folos, fie cu deprimare şi ură nesocotită faţă de toate cele ce sunt (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).

„Înhăţat ca o vrăbiuţă“
Părinţii duhovniceşti îndeamnă să nu ne încredem niciodată în odihnă, atâta vreme cât ne aflăm în această lume. Nici să ne încredem în noi înşine atunci când observăm că ne-am liniştit pentru o vreme de războiul patimilor, pentru că vrăjmaşii sufletului se ascund o vreme cu viclenie, până când îl văd pe om că îi crede că au încetat războiul şi slăbeşte supravegherea interioară. Atunci, spune avva Amona, „deodată năvălesc asupra ticălosului suflet, îl înhaţă ca pe o vrăbiuţă şi, după ce pun stăpânire pe el, îl înjosesc fără milă cu orice fel de păcat. Îl înjosesc cu păcate mai rele ca cele ce le-a făcut mai înainte şi pentru care a cerut iertare“ (Cuvinte filocalice).

De ce permite Dumnezeu să fim ispitiţi
Extrem de importantă este şi relatarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care ne descoperă pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de draci. Acestea sunt în număr de cinci:
1. Mai întâi, pentru ca, războiţi fiind, şi războindu-ne în apărare, să dobândim puterea de a deosebi virtutea şi păcatul;
2. Apoi, dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată;
3. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să ne învăţăm a ne smeri;
4. Pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită;
5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67, în Filocalia, p. 80).

Surse: Ziarullumina.ro; Evagrie Ponticul- Filocalia, vol. I.

Sursa: rugati-va-neincetat

S-a ascuns în podul Sfântului Mormânt pentru a vedea Lumina Sfântă Iată ce s-a întâmplat apoi


Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui.

El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormân­tul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni, a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfin­tei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-a chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunză­toare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a în­ceput să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate… Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi.”

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mor­mântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mor­mântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină al­băstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt…Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos.

În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mă­nunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lu­mânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interi­orul Mormântului lui Iisus Hristos.

Sursa: rugati-va-neincetat

Mare preot dezvăluie: Să nu te trezeşti mai târziu de această oră, dacă vrei să-ţi meargă bine, să ai prosperitate şi succes… Să faci aşa dimineaţa:


Sileşte-te pe sineţi întotdeauna să te trezeşti devreme şi la un ceas anume.

Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de şapte ceasuri. Dimineaţa, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalţă cugetul tău către Dumnezeu şi te închină cu evlavie, cugetând la Domnul lisus Hristos, Care a fost răstignit şi a murit pe Cruce pentru a noastră mântuire.

Apoi, fără de zăbavă, ridică-te, îmbracă-te şi nu-ţi îngădui să te odihneşti şi să stai întins în pat vreme îndelungată. Imbracă-te, ia aminte că te afli în prezenţa Domnului Dumnezeu şi a îngerului tău păzitor. Aminteşte-ţi de căderea în păcat a lui Adam, care prin păcat s-a lipsit pe sine de veşmântul neprihănirii şi roagă-te Domnului lisus să-ţi dăruiască har ca să te îmbraci în el.

După aceasta, grăbeşte de citeşte rugăciunile de dimineaţă. Îngenunchind, roagă-te cu grijă, cu evlavie, după cuviinţă, când te afli sub privirea Atotputernicului. Roagă-L să-ţi dăruiască nădejde şi dragoste, binecuvântare pentru ziua care începe şi puteri să le întâmpini cu suflet bun pe toate cele pe care va găsi de cuviinţă să le trimită sau să le îngăduie, şi să porţi toate poverile, necazurile, tulburările, nenorocirile, scârbele şi bolile sufletului şi ale trupului din dragoste pentru lisus Hristos. Hotărăşte neabătut ca toate să le săvârsesti pentru Dumnezeu, toate să le primeşti din mâna Lui părintească.

În fiecare dimineaţă, închină măcar un sfert de ceas unei scurte cugetări la adevărurile de credinţă, mai cu seamă la neatinsa taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu şi la înfricoşataa doua Sa venire, la iad si la rai. Gândeşte: „Poate aceasta este ultima zi din viaţa mea” şi pe toate le fă aşa cum le-ai face dacă ar trebui să te înfăţişezi înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Mulţumeşte Domnului că te-a păzit în noaptea ce a trecut, că eşti încă viu şi nu ai murit în păcatele tale. Câţi oameni nu s-au înfăţişat în noaptea aceasta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu! Mulţumeşte lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că mai este har, milosârdie şi chipuri de pocăinţă şi de agonisire a împărăţiei Cerurilor.

Cugetă în fiecare zi la sineţi, că abia acum începi şi vrei să devii creştin, iar vremea de până acum pierdută a fost. După rugăciune şi cugetare, dacă timpul îţi îngăduie, citeşte vreo carte duhovnicească.

După aceea, începe să faci lucrurile cele de fiecare zi şi fie ca toată lucrarea ta să fie spre slava lui Dumnezeu. Ia aminte că Dumnezeu pretutindenea te vede, vede faptele tale, ocupaţiile, simţirile, gândurile şi dorinţele tale, şi că îţi va da răsplată pentru toate faptele tale cele bune. Nu începe nimic fără a te ruga înaintea lui Dumnezeu, căci ceea ce grăim sau săvârşim fără rugăciune se vădeşte mai apoi fie nedrept, fie vătămător, şi în chip nevăzut ne dojeneşte. Însuşi Domnul a spus: „Fără de Mine nu puteţi face nimic.” (In 15, 5).

Întotdeauna fii binevoitor în munca ta şi reuşita muncii tale pune-o pe seama binecuvântării lui Dumnezeu. Împlinește tot ceea ce este anevoie pentru tine ca o pedeapsă pentru păcatele tale, cu duh de ascultare și smerenie. Ostenindu-te, repetă rugăciuni scurte, mai cu seamă rugăciunea lui Iisus, și închipuiește-ți-L pe Hristos, Care cu sudoarea feței Sale s-a trudit împreună cu Iosif.

Arhim. Serafim Alexiev – „Viața duhovnicească a creștinului ortodox”

 

 

 

 

Sursa: rugati-va-neincetat

Iată 5 lucruri pe care le faci în fiecare zi fără să știi și sunt urâciune înaintea Domnului


Cele 5 păcate din lista de mai jos sunt păcate pe care nu toți conștientizează că le săvârșesc, dar care ne pot îndepărta cu ușurință de Dumnezeu și Harul Său:

1. CLEVETIREA – Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10). (Sfântul Ierarh Luca al Crimeei)

2. TRUFIA – „Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită. Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele. Cel bolnav de slava deşartă devine negreşit trufaş: el se pune mai presus de toţi, i se pare că toţi sunt mai răi.” (Sfântul Ierarh Luca al Crimeei)

3. ȚINEREA DE MINTE A RĂULUI – Una dintre patimile care ne bantuie viata noastra este mania si cearta, conflictele care ajung uneori la niste stadii foarte inaintate. Ca urmare a maniei, daca nu reusim sa ne impacam in aceeasi zi cand ne-am certat cu cineva, apoi se asaza in noi o patima foarte periculoasa: tinerea de minte a raului. Si mergi cu aceasta tinere de minte a raului (…), nu te poti ruga, esti mereu in dialog cu acela cu care te-ai certat. Si de fapt si celalalt este suparat pe tine si are si el manie. Ori se uita in alta parte, ori se uita in jos, ii e jena sau ii e scarba sa se uite la tine, ca l-ai jignit — si tu la fel. Aceasta patima care se numeste, tinerea de minte a raului este un rod indracit al maniei. „Netinerea de minte a raului este semnul adevaratei pocainte, iar cel ce tine dusmanie si pare ca se pocaieste, este asemenea celui caruia i se pare ca alearga in vis“. (Păr. Sofian de la Antim)

4. INVIDIA – Una dintre marile boli ale sufletului este boala invidiei. Invidia este in principal tristetea pentru fericirea aproapelui nostru si bucuria pentru nefericirea lui. Dupa cum noteaza Sfantul Vasile cel Mare, invidia este „tristetea pentru succesul aproapelui”. Aceasta produce mare rau sufletului omului, este si cauza unei mari nefericiri si altora. Cel stapanit de patima invidiei nu tine cont de prieteni, rude, binefacatori. Cel invidios este stapanit de o mare tristete si dificultatea bolii acesteia este ca, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, „nu poate s-o marturiseasca, ci tine capul plecat si este mohorat si este tulburat si este dominat si este distrus de rau”. In mod obisnuit invidiosul nu vrea sa dezvaluie boala lui, rana sufletului sau si astfel toata ziua este mohorat.

5. NECUMPĂTAREA – „Oamenii de astăzi sunt neînfrânați. Cai fără frâu, […] ei se afundă în păcate. Nu se gândesc nici la moarte, nici la judecată, nici la răsplată, la nimic! Sunt interesați doar de bunuri, de trup, de plăceri, și de onoruri. Rari sunt cei ce au adevărate interese duhovnicești, și totuși pentru aceștia puțini, Dumnezeu nu distruge lumea. (Cuviosul Filothei Zervakos)

Sursa: rugati-va-neincetat

Bancherul care s-a călugărit: „Am fost în vârf, dar nu am nostalgii”


Directorul de bancă Dan Ion a devenit părintele Ilarion de la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea, judeţul Tulcea. Părintele Ilarion din Tulcea povesteşte despre sine că a„gustat pe lumea aceasta tot ce se putea gusta“. Acum, duce o luptă grea, cea cu sine însuşi.

La 55 de ani, directorul de bancă Ion Dan a ales să-şi pună costumul scump de manager în cui şi să îmbrace austera haină monahală. Îşi pierduse soţia, avea doi copii mari şi de 17 ani era în fruntea unor filiale de bănci ca Bancorex, Banca Turco-Română sau OTP Bank. Ion Dan a absolvit, în 1980, Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale la ASE Bucureşti.Primul loc de muncă a fost la ONT Litoral Mamaia, apoi a urmat Direcţia Generală a Vămilor. În 1990 a intrat în mediul bancar: Bancorex, Banca Turco-Română, OTP Bank.

„Mi-a plăcut ce-am făcut. M-am implicat chiar mai mult decât ar fi trebuit. Este un sector unde îţi asumi riscuri. Eram voluntar, nu-mi era frică. Am avut şi de suportat, dar nu-mi pare rău. Învăţăm din erori, mai rău este când le repeţi. Eu am ales o cale în care nu mai pot face erori”, este de părere monahul.

Cu acordul copiilor

Iniţial, nu a fost un gând foarte clar. Recunoaşte că în ceea ce-l priveşte a avut o înclinaţie pentru monahism de tânăr. Îşi aminteşte că la 34 de ani a simţit atracţia pentru viaţa de călugăr. Copiii, fata şi băiatul, erau atunci foarte mici, nici nu se punea problema să-i lase fără el. Trebuia să-i crească. Ar fi trebuit să se bucure de viaţă când viaţa l-a încercat greu:soţia lui a încetat din viaţă, după o suferinţă.

A fost declicul care l-a făcut să ia o decizie definitivă în ceea ce-l priveşte.

„Soţia mea a decedat în 1999 şi abia atunci am început să mă gândesc mai serios la Biserică şi la monahism. Eu am căutat nişte răspunsuri: cine sunt, de unde vin şi unde mă duc? Fiecare se întreabă asta dacă este conştient de sine. Intervin acele lucruri şi aspecte din viaţa fiecăruia, lucruri prin care treci aşa cum mi s-a întâmplat mie cu pierderea soţiei”, mărturiseşte părintele Ilarion Dan.

A fost sprijinul pentru copiii săi în durerea ce cuprinsese familia. Spune că i-a lăsat mereu să aleagă în viaţă, cu grija să nu o ia pe calea greşită. Când ei au trecut de adolescenţă, a simţit nevoia să le ceară permisiunea pentru pasul care avea să-l facă.

„Copiii ştiau, oarecum, preocupările mele. Când le-am spus intenţia mea erau deja mari. Puteau să judece. Au fost puţin tulburaţi. Mi-au cerut timp să se obişnuiască cu ideea. În final, am primit cel mai frumos răspuns: «Tata ne-a lăsat pe noi să facem ce vrem, este dreptul lui să-l lăsăm să facă ce vrea el», a spus fiica mea, care locuieşte în Bucureşti. Băiatul meu este la Paris, studiază Artele”, zâmbeşte părintele.

Marea trecere

În 2008 a făcut pasul spre monahism. În februarie 2009 a intrat în călugărie. A devenit fratele Ilarion, iar două luni mai târziu a fost hirotonisit la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea. Trecerea a fost treptată.

„Am avut timp să mă gândesc! Eram familiarizat cu viaţa monahală, cu părintele Iustin de la Mănăstirea Ioan Casian. Nu a fost un şoc de acomodare, dar este totuşi o trecere să-ţi asumi lucrurile altfel. Am avut posibilitatea să fac ce mi-am dorit, fără să fiu constrâns în vreun fel. Cu adevărat, sunt liber abia acum!“, spune părintele Ilarion.

Îi place să se refugieze la schitul românesc de la Muntele Athos şi se simte foarte apropiat de părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol.

„O iei de la început, asta este clar! Şi trebuie să ţi-o asumi ca pe o renunţare de sine totală. Dacă nu pleci cu gândul acesta, este aproape imposibil să reuşeşti. În primul rând, este vorba despre lupta cu sine, care nu este una tocmai confortabilă“,mărturiseşte părintele Ilarion.

„Am fost în vârf, dar nu am nostalgii”

După 1990 a existat o întoarcere a românilor spre religie, chiar o atracţie în rândul tinerilor pentru ortodoxie. Cu timpul s-au atenuat aceste porniri.

„Tinerii nu sunt conştienţi de valoarea lor. Văd o lipsă de înţelegere a esenţei persoanei umane, fără un interes pentru lucrurile profunde. Materialismul usucă sufletul. Omul se mulţumeşte cu o viaţă… «Enjoy», «Savurează», este lozinca din ziua de azi. Ori aici unde mai are loc sufletul?“, se întreabă părintele.

[…]

Dacă îi lipseşte ceva?

„Nu am nostalgii. Am fost în vârf, am condus Bancorex, Banca Turco-Română, am trecut şi prin falimente, am trăit toate lucrurile din plin. Acum, singurul loc de care mă simt apropiat este Muntele Athos din Grecia“, se confesează părintele Ilarion.

Pelerinaje de la muntele Athos

Vocea părintelui Ilarion e blândă, iar când vorbeşte despre Muntele Athos ai impresia că asculţi o poveste din altă lume.

„E linişte acolo, foarte multă linişte“, şopteşte părintele.

Pentru el, pelerinajul la Muntele Athos este o călătorie în afara timpului.

„Nu este vorba despre geografia locului, unde găseşti doar munte şi mare. Este o linişte deosebită. Călătoreşti în afara timpului”, spune părintele,

iar dacă ai închide ochii, ai porni cu el într-o călătorie imaginară. Aproape că poţi vedea muntele, iar marea e parcă la picioarele tale.

„Muntele este un muzeu al ortodoxiei. Unul în aer liber”, susţine părintele.

Rememorează cu ochii minţii fiecare dintre cele cinci pelerinaje pe care le-a făcut pe munte, începând cu anul 1999. Pentru că Athos are un statut juridic aparte în Constituţia Greciei, cei care vor să ajungă la lăcaşele de cult trebuie să obţină un permis special.

Muntele şi duhul lumii

Permisul este eliberat doar după ce un birou special, format din reprezentanţii celor 20 de mănăstiri de la Athos, se întruneşte şi hotărăşte cine poate urca pe munte. Formalităţile cărora a trebuit să se supună sunt nesemnificative, în comparaţie cu sentimentele greu de descris pe care le-a trăit pe munte, atât de diferită de tumultul pe care l-a simţit zi de zi în anii în care a fost director de bancă.

„Toată viaţa morală din Sfântul Athos se bucură de o anumită izolare. Acolo se poate păstra o viaţă mănăstirească mai puţin atinsă de duhul lumii”, este de părere părintele.

El spune că, din păcate, chiar şi în Athos, mondenităţile încep să-şi facă apariţia pe Muntele Sfânt.

Pelerinajul la Muntele atinge ceva din sufletul fiecărui om care urcă pe munte. În călătoria imaginară, părintele te poartă şi la prima mănăstire construită pe Munte, în secolul X. „Cea mai veche şi ce mai sfântă”, dă asigurări părintele Ilarion. Fostul director de bancă a mers pe Munte însoţit de prieteni şi vechi cunoştinţe. „Oameni care nu erau foarte apropiaţi de Dumnezeu s-au simţit minunat. Este extraordinar!”, exclamă părintele Ilarion, şi vocea lui răzbate până la cerul care veghează Mănăstirea Sfânta Cruce.

Românii nu au uitat de Dumnezeu

Grija zilei de mâine îi apasă şi în jur văd doar disperare, însă românii nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu.

„Credinţa românilor nu este constantă. Poporul se apropie şi se depărtează de Dumnezeu”, este de părere părintele.

Trei întrebări pentru mântuire

În primii ani după Revoluţie, mulţi tineri au ales să trăiască în mănăstiri.

„În ultimii 10-15 ani, fluxul s-a redus, aproape a încetat. Viaţa de zi cu zi este un obstacol în calea spre Dumnezeu. Suntem invadaţi de informaţii şi pseudocultură”, crede fostul director de bancă.

Timp de 17 ani, a luptat zi de zi cu problemele vieţii lumeşti, cu responsabilităţile uriaşe pe care le avea ca director al unor unităţi bancare cu renume. S-a retras la mănăstire şi încearcă să răspundă celor trei întrebări pe care, spune părintele, ar trebui să şi le pună omul: Cine sunt? De unde sunt? Unde mă duc?

„Omul este prea ocupat să fugă după plăceri, să recupereze lipsurile materiale pe care le-a îndurat din cauza regimului comunist”, spune părintele şi oftează.

Mărturisirea pe care urmează să o facă îi sugrumă glasul, însă continuă:

„Am un prieten foarte bun. Locuieşte de foarte mulţi ani în Olanda. Are cancer”,spune monahul.

„Este un om de afaceri de succes, a beneficiat de toate avantajele vieţii moderne. Dar nu poate avea capacitatea de a înţelege că dincolo de lumea asta este şi altceva, că viaţa nu se sfârşeşte aici”, opinează părintele Ilarion.

Răspunsuri

El spune că răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi.

„Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Cine mă aude, ori mă crede, ori încearcă să descopere singur. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui“, explică monahul.

Îşi aminteşte de prietenul său. „Tehnologia medicală este uluitoare, însă toată tehnica din lume nu-l mai poate vindeca acum. Suntem călători pe acest pământ, patria noastră este cerul“.

„Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui.” Ilarion călugăr, fost bancher.

Sursa – Adevarul

Sursa: rugati-va-neincetat