Pr. Cleopa: „Pedeapsă peste pedeapsă şi frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul”

– Suferinţa este o arvună a muncilor veşnice sau o ispăşire a păcatelor? Care este raţiunea şi scopul suferinţei?

– Scopul suferinţei pentru creştini este unul singur: ispăşirea păcatelor pe pământ prin tot felul de boli, necazuri şi dureri, spre curăţirea şi mântuirea sufletului. Pentru cei răi, care nu voiesc să se îndrepteze, să se pocăiască, suferinţa de pe pământ rămâne ca o arvună a suferinţelor celor veşnice. Iar pentru cei ce primesc suferinţa cu răbdare şi cu mulţumire de la Dumnezeu şi se întorc la pocăinţă, suferinţa, de orice fel ar fi, este cea mai bună cale de îndreptare şi ispăşire a păcatelor, izbăvindu-i prin aceasta de chinurile cele veşnice.

Noi vedem că cei care suferă mai mult pe pământ, sunt mai împăcaţi cu conştiinţa, mai buni, mai smeriţi, mai tari în ispite, mai aproape de Dumnezeu şi se mântuiesc mai uşor, precum dreptul Iov, săracul Lazăr, Sfinţii Apostoli, mucenicii, cuvioşii şi atâţia alţii. Iar cei ce trăiesc bine, au sănătate, au averi şi tot ce doresc pe pământ, sunt de obicei slabi în credinţă, nemilostivi, tirani, lacomi, egoişti, se tem de moarte şi mor în păcate grele, spre osândă veşnică.

Suferinţa ne este rânduită de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea păcatelor şi spre creştere duhovnicească, numai dacă o primim cu mulţumire, ca din mâna lui Dumnezeu, precum spune şi proorocul David: Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat (Ps. 22, 5). Deci, toiagul şi varga suferinţei, pe cei buni şi credincioşi îi mângâie, îi sporeşte în fapte bune, îi curăţeşte de păcate şi-i învredniceşte de mai mare cunună şi răsplată în cer. Iar pentru cei răi, toiagul suferinţei este chemare la pocăinţă, este pedeapsă peste pedeapsă şi frâu în gură, pentru că nu voiesc să se apropie de Domnul (Ps. 31, 10).

Extras din „Ne vorbește Părintele Cleopa”, Vol. 4, ediția a II-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 118-119

Pr. Arsenie Boca: „Să lăsăm toate pentru Liturghie… aceasta ţine lumea”

Ne spunea mereu să alergăm la Sf. Liturghie. Să lăsăm toate pentru Liturghie. Pentru că – zicea dânsul – aceasta ţine lumea. Şi rugăciunile Maicii Domnului. Rugăciunile Maicii Domnului şi Sf. Liturghie! Şi astăzi, dacă mereu vom căuta Sf. Liturghie şi mereu vom striga la Mântuitorul şi la Maica Domnului, avem nădejde că Dumnezeu va mai ţine încă darul Duhului Sfânt între noi. Cum a scris Părintele şi a pictat pe icoană, în biserică: „Cu voi sunt – şi dânsul a tras o linie –, Trup şi Sânge, până la sfârşitul veacurilor!“ Şi zicea dânsul: „Aceasta însemnează Sfânta Liturghie. Dar şi dacă se va întrerupe Sf. Liturghie, nici atunci nu ne părăseşte Dumnezeu. Pentru că El este Tată. Iar Maica Domnului mamă, şi El nu Se leapădă de noi niciodată, chiar dacă noi, Doamne fereşte, ne lepădăm de El! Numai să nu ne lepădăm noi…“

Spunea dânsul, mereu, după Sf. Serafim de Sarov, că „scopul vieţii creştineşti nu este altul decât dobândirea Duhului Sfânt“. Pe care, ne atrăgea atenţia, după Sf. Pavel: „Aveţi grijă să nu-l întristaţi!“ Şi Duhul Sfânt Se poate întrista. De o poftă nesăbuită, de o mânie, de o dezordine… Şi de supărarea unui om, aşa după cum spune Filocalia. Părintele era un om al Filocaliei, pe care o avea în mintea şi în inima lui. Şi spune acolo: „Dacă vreţi să vă fie bine primite rugăciunile, căutaţi să nu supăraţi pe nimeni.“ Aşa ne învăţa Părintele Arsenie, cum ne învaţă Sfinţii din Filocalie: „Să nu supăraţi niciodată pe nimeni. Pentru că a supăra un om, fără motiv, întristează Duhul Sfânt. Pentru că Duhul Sfânt este ca şi Sfinţii, în care Se odihneşte.“

Părintele Arsenie este între Sfinţi, cu toate că Biserica nu l-a canonizat încă. La noi poate va mai trece mult, însă se va vădi şi aceasta.

Sursa: arsenieboca.ro

Cum l-a ajutat Sfântul Spiridon pe Părintele Calistrat să are pământul mănăstirii

În 1991, când s-a deschis mănăstirea Bârnova, eram în primul an, eram săraci, n-aveam nimic. Era o sărăcie totală. Şi trebuia să arăm pământul şi trebuia să plătim atunci cinci sute de lei. Am arat vreo cinci hectare şi era o sută de lei hectarul. În momentul în care ne-am dat seama că nu o să avem de unde lua nici cinci bani, am spus celui cu arătura: “Domnule, dacă vreţi să veniţi mâine sau poimâine, când o să mai adunăm vreun ban, că acum suntem săraci”.

În clipa aceea mi-a venit ideea ca, după Utrenie, să punem Acatistul Sfântului Spiridon, ocrotitor şi mare făcător de minuni, tocmai pentru că el era cel care a transformat şarpele în aur şi l-a dat unui sărac atunci când a avut nevoie. Aşa că am terminat ”Apărătoare Doamnă”, am pus după ceasul întâi Acatistul Sfântului Spiridon, ne-am dus la chilie şi am mai stat de vorbă. Pe atunci nu eram decât patru vieţuitori.

Tocmai în seara aceea venise un bucovinean din Suceava, care ne ajuta pe noi cu alimente, cu grăunţe, cu cartofi, cu făină, ce aveam nevoie. Venea permanent cu Dacia şi ne aducea alimente pentru că ştia că suntem săraci şi nu aveam cu ce să ne descurcăm. Şi noi, în fiecare seară, fiind puţini şi oarecum fricoşi – cum era o mănăstire atât de mare şi goală, să stai singur în ea, îţi era frică, toate casele astea pustii, dărâmate, uitate de Dumnezeu şi de vreme, lăsate aşa, în paragină – puneam un zăvor pe poarta mare şi un lacăt pe care-l încuiam tot timpul cu cheia.

După ce s-a terminat Utrenia şi am mers în chilie, la ora două noaptea noi încă mai discutam acolo; şi numai ce auzim o ciocănitură în uşă. Ne-am mirat. “Cine o putea să bată la ora asta în uşă?” În momentul în care deschid uşa, un om între două vârste, uşor afumat de băutură, zice: “Bună ziua, părinte”. “Dar cu dumneata ce-i la ora asta, de unde vii?” “Eu am venit să fac un pomelnic.” “Lasă, că ai să-l faci mâine.” “Nu, ăla de la poartă a zis să-l fac acuma.” Zic: “Cine e ăla de la poartă, cine ţi-a zis să-l faci acuma?” “Nu ştiu, du-te şi-l întreabă. Ăla cu barba mare, cu hainele lungi, era în drum. Cu el am vorbit şi el mi-a zis să vin aici să fac un pomelnic.” “Omule, cred că ai halucinaţii, eşti beat?” “Nu sunt beat. Mi-a zis să dau un pomelnic de ctitorie şi eu am luat salariul, am bani la mine, uite, vreau să dau cinci sute de lei.” Zic: “Domnule, glumeşti; lasă, că o să vii mâine, când eşti luminat, să ştie şi soţia ce-i cu tine, ce se întâmplă…”. “Nu, domnule, eu acuma fac pomelnicul, ia şi scrie acolo.”

Eu, bucuros, îmi aduc aminte că aveam nevoie de cinci sute de lei pentru arătură şi n-am mai comentat, am luat o hârtie şi el îmi dă trei nume: Constantin, Domnica şi Ion. Şi-mi dă cinci sute de lei, ctitorie pentru mănăstirea Bârnova. Şi-i zic: “Haide să te conduc la poartă, că trebuie să închid în urma ta”. “Nu, că mă duc cu ăsta cu care-am venit.” “Da’ cu cine-ai venit?” “L-am lăsat aici, pe hol, să mă aştepte.” Eu, la un moment dat, am crezut că e vorba de o halucinaţie: poate a văzut ceva şi i se pare. Dar când am ajuns la poartă şi am găsit-o deschisă şi zăvorul tras, atunci l-am luat uşurel şi l-am întrebat: “Ia stai un pic, lămureşte-mă şi pe mine clar, cum s-a petrecut tot ce spui?” “Măi părinte, eu am băut mai mult. Şi când am ajuns aici, la poartă, m-a oprit un om cu barbă şi cu hainele lungi, care mi-a zis: ”Pentru că ai greşit, trebuie să faci aici, la mănăstirea asta, un pomelnic de cinci sute de lei”. Şi eu am băgat mâna în buzunar şi am văzut că am bani; iar el m-a luat de mână şi mi-a deschis poarta asta mică, m-a adus înăuntru până la uşa aia de sus, unde am bătut. Şi el a spus că merge să mă aştepte afară. Iar după ce am făcut pomelnicul, tu m-ai adus aici.” “Da’ unde-i ăla, tu-l mai vezi?” “Nu-l mai văd. E noapte. Mi-e somn, eu plec acasă.”

A doua zi, când m-am trezit dimineaţa, am început să mă interesez în tot satul care este acea familie ce are în componenţa ei pe Constantin, Domnica şi pe Ion. Şi sunt de atunci unsprezece-doisprezece ani de zile şi n-am aflat nici în ziua de azi că-n sat ar fi existat un om de vârsta mea, cu un asemenea nume, cu o astfel de componenţă în familie. Nu se ştie că cineva ar fi făcut la mănăstirea Bârnova un pomelnic de cinci sute de lei, bani pe care i-am avut în mână. Ieşise atunci cinci sute de hârtie. Pomelnicul îl pomenesc şi-n ziua de astăzi la fiecare proscomidie, şi-l consider ca un dar de la Sfântul Spiridon căruia, după Utrenie, i-am făcut acatistul, deoarece nu aveam bani de plătit arătura. Iată un lucru întâmplat, trăit, autentic şi contemporan.

Părintele Calistrat Chifan

Extras din „Mângâiere şi mustrare”

Pr. Arsenie Papacioc: „Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre”

Însă, mai mult decât a vorbi, este să duceţi o viaţă creştină, să vadă şi ei. Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Altfel, e inutilă o discuţie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale creştinilor. Ei ştiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce beţia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp şi preadesfrânarea.

Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităţi de distracţie, de destindere, de pierderea sufletelor. Şi atunci, dacă te văd pe tine făcând aşa, se întreabă:

„Oare ce te face pe tine să ai o astfel de conduită?”

Şi atunci îi zici:

„Dragă, îmi pun problema mântuirii! O să terminăm odată! Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viaţa ta, va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit! Nu vei mai avea niciun fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre.”

Părintele Arsenie Papacioc

Extras din „Despre armonia căsniciei”, Ed. Elena, Constanța, 2013, pag. 24-25

Una din cele mai iubite şi permanente rugăciuni ale noastre să fie: Aşa, Doamne împărate…

Să ne asemănăm, iubiţilor întru Hristos fiii mei, în această nejudecare, în această dragoste adevărată pentru aproapele nostru, oamenilor sfinţi. Să ne străduim să nu observăm şi nici chiar să nu cunoaştem greşelile celor de aproape ai noştri şi întotdeauna să recunoaştem doar păcatele proprii.

Fie ca una din cele mai iubite şi permanente rugăciuni ale noastre să fie: Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele (Rugăcinea Sf. Efrem Sirul). Să facem legământ cu Domnul nostru Iisus Hristos, să iertăm din toată inima toate supărările ce ne-au fost pricinuite din partea apropiaţilor noştri şi niciodată să nu judecăm pe nimeni. Şi dintr-o dată vom simţi în inima noastră pacea lui Hristos şi bucuria Lui. Îi vom fi dragi Lui, ca cei mai iubiţi şi preţuiţi copii ai Lui. Pentru această iubire faţă de aproapele nostru, Domnul va revărsa peste noi toată dragostea şi milostivirea Lui cea nespusă.

Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev)

Extras din Făcătorul de minuni din Sofia, Predici, Ed. Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, 2007, pag. 164

Dacă doi tineri se împreună unul cu altul înainte de Cununie, iar după aceea se vor cununa, fac ei păcatul curviei?

Daca doi tineri se impreuna unul cu altul inainte de Cununie, iar dupa aceea se vor cununa, fac ei pacatul curviei?

Da, sunt curvari. Orice relatie sexuala intre doua persoane necununate se cheama desfranare. Tinerii trebuie sa fie feciorelnici atunci cand li se săvîrşeşte Taina Cununiei.

Extras din ”Invataturi corecte si invataturi gresite despre Taina Sfintei Cununii”

Nu vrem să postim de bunăvoie, s-ar putea să postim de nevoie. Dar atunci postul nu ne va fi folositor, ci chinuitor

Nu vrem să postim de bunăvoie, s-ar putea să postim de nevoie. Dar atunci postul nu ne va fi folositor, ci chinuitor. Să credem că Dumnezeu ştie cât putem posti.

Să ştim că de nu vom posti de dragostea lui Hristos şi pentru porunca Bisericii, vom posti de nevoie şi Dumnezeu va da secetă şi foamete şi robie şi ce-o mai vrea El. Căci în mâna Lui sunt toate plăgile şi va bate pe toţi cum a bătut Egiptul. Şi atunci o să vedem că putem posti, chiar şi fără să vrem.

Extras din „Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pag. 209

Pr. Iosif Isihastul: „De vom face şi noi aşa, vom fi şi noi spălaţi… şi aşa vom afla adevărata bogăţie”

Iertând rămânem în iubire. Întotdeauna să iertăm greşiţilor noştri. Nu poate omul străbate calea duhovniciei fără iertare. „ Podul pe care trecem peste toate este iertarea celor ce cad. Dacă nu-l ierţi pe cel ce cade, strici podul şi nu mai treci” (Scrisoarea 3)

Iertând fraţilor, avem bună nădejde că vom fi şi noi iertaţi de Dumnezeu şi cu îndrăznire cutezăm a zice: ”Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Scrisoarea 39). „Să vă acoperiţi unii altora greşelile, pentru ca şi Hristos să le acopere pe ale voastre” îndeamnă Bătrânul (Scrisoarea 56)

Voind să arate că nu se cuvine să vedem greşelile celorlalţi, nici să le judecăm, nici să ne mâhnească ocările şi învinuirile lor şi că pururi trebuie să iertăm, Bătrânul Iosif se foloseşte de o imagine, adeseori întâlnită în scrisorile sale duhovniceşti: noi trebuie să fim ca un burete care usucă, spală şi şterge toate greşelile aproapelui. De vom face şi noi aşa, vom fi şi noi spălaţi – adică curăţiţi – de greşelile noastre şi mai mult vom străluci; şi aşa vom afla adevărata bogăţie. ( Scrisoarea 38)

Extras din Pr. Iosif Isihastul apud Despre iubirea creştină, Jean-Claude Larchet, Bucureşti, Ed. Shofis, 2010, pag. 164-165

Când vei înceta să cârteşti şi vei sluji cu mai multă osârdie bolnavilor, pentru Dumnezeu, atunci te vei izbăvi de boala ta

Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că niciun om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!

Bolile trupeşti sunt trimise omului de Dumnezeu nu întotdeauna ca pedeapsă pentru păcate, ci uneori şi din bunăvoinţă, pentru eliberarea sau pentru păzirea noastră de bolile sufleteşti, care sunt mult mai primejdioase decât cele trupeşti. (Sfântul Antonie)

Învaţă-te mai mult să taci, căci atunci nu vei greşi, nici nu vei osândi. Când vei înceta să cârteşti şi vei sluji cu mai multă osârdie bolnavilor, pentru Dumnezeu, atunci te vei izbăvi de boala ta, nu numai de cea a trupului, ci şi de cea a sufletului. Iar dacă în vremea îndreptării boala nu va pleca, înseamnă că aceasta ţi se întâmplă pentru ca să ţi se dăruiască cununa răbdării în viaţa viitoare pentru totdeauna. (Sfântul Iosif)

Extras din „Ne vorbesc Stareţii de la Optina”, Ed. Egumeniţa, 2007, pag. 12

Pr. Calistrat: „Așa iți apare jumătatea când trebuie să te căsătorești”

Smerenia nu este o definiție. Smerenia este ceea ce-l învață pe om să stea în banca lui și să primească ceea ce i se cuvine.

Adică când Dumnezeu trebuie să-ți dea, te caută El, și-ți dă!

Nu trebuie să-l cauți, nu trebuie să-i ceri, trebuie să aștepți.. numai tu să meriți…

Că așa se întâmplă, noi alergam la biserică și vrem de toate, dacă nu-L căutam pe Dumnezeu, noi alergăm la El pentru că sigur trebuie să ne dea ce vrem noi…

„Cum adică? Da am făcut pomelnic, am dat bani, da am făcut acatiste, am citit psaltirea…” Stai oleacă.. Le-ai făcut pe toate dar te-ai întrebat dacă meriți ce ceri?

Trebuie să ai puterea să nu ceri nimic lui Dumnezeu, nici măcar mila, să ai bun simț, să ai nădejde, și să aștepți să apară omul de care ai nevoie în viață..

Așa iți apare duhovnicul, așa iți apare jumătatea când trebuie să te căsătorești, un doctor bun la o boală gravă, un profesor bun, un specialist bun într-o problema pe care o ai, un sfătuitor bun care te ajută să rezolvi o problema pe care nu poți să o descâlcești tu cu mintea ta. Dar cum?

Nădejdea în Dumnezeu! Dar nu cum facem noi oamenii, când avem o problema, nu așteptăm să-i dea Dumnezeu o soluție.. Toate soluțiile le căutam noi și îi arătăm lui Dumnezeu, și începem ca la ofertă.. asta nu e buna, asta nu ține.. etc.

Părintele Calistrat Chifan