Două rugăciuni mari la Sfântul Anton pentru spor în casă, reuşită în viaţă, linişte şi alinare Schimbă vieţi


Rugăciune către Sfântul Antonie cel Mare

Bunule Părinte Antonie,cel ce durerile şi păcatele noastre le cunoşti,nu trece cu vederea glasurile de rugăciune ale celor ce aleargă la mijlocirea Ta şi nu te uita la nevrednicia celor ce Te roagă,ci la slava şi mila lui Dumnezeu,pe care Tu L-ai mărturisit şi spre care se îndreaptă rugăciunea ce Ţi-o aducem. O,slăvite făcător de minuni,părintele săracilor,ocrotitorul văduvelor,sprijinitorul orfanilor,vino cu obişnuita Ta îndurare în ajutorul nostru prin rugăciunile Tale către Dumnezeu,ca să fim mângâiaţi în nevoi,ca să fim apăraţi de primejdii,de ispite şi de păcate. Tu,cel ce ai făcut din pustiul Egiptului loc de preaslăvire a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului,fă şi din pustiul sufletului nostru,ars de necredinţă şi ros de patimi,loc plăcut Ţie,în care să se sălăşluiască virtutea,prin Tine să se mărească numele Tău cel sfânt,al Tatălui,al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

***
Rugăciune către Sfântul Antonie, pentru ajutor la examene
Prea Sfinte Antoane, tu ai cautat cu mare sarguinta adevarul si ai stiut sa unesti credinta cu stiinta dobandind intelepciunea prin munca si rugaciune. Îndemnat de exemplul tau , vreau si eu sa progresez in viata crestina si in stiinta. Ma adresez tie mai ales cu ocazia examenului pe care trebuie sa-l dau,m-am pregatit constiincios,nu lasa ca nestiinta sa lipseasca munca mea de roadele cuvinte, lumineaza-mi mintea, intareste-mi memoria si da-mi priceperea necesara sa raspund corect si cuviincios spre edificarea examenelor mele. Acesta va fi un pas inainte pe drumul vietii mele si o rasplata binemeritata pentru truda si grija parintilor mei.
Prea Sfinte Antoane, ajuta-ma ca sa adancesc cunostintele mele, ca ele sa nu se opreasca la suprafata ci sa ajunga la izvorul intelepciunii si al stiintei care este dumnezeu.
Aşa Doamne asculta rugaciunea noastra ce o adresam tie si miluieste-ne pe noi pacatosii robii tai si indruma-ne spre bine.
Fii binecuvantat in vecii vecilor,amin.

 

Sursa: rugati-va-neincetat

Înnebunit de durere, cu doi copii mici, preotul nu a disperat. Auzise de icoana făcătoare de minuni din Iaşi, care plânge cu mir și vindecă toată durerea și întristarea E minunat ce face Maica Domnului prin icoana din imagine


Un preot din Sibiu mi-a povestit că s-a rănit cu o sapă la piept, rana atingând și mamelonul. Doctorii i-au spus că nu e nici o problemă, dar apoi rana s-a cronicizat, iar o jumătate de an mai târziu a fost diagnosticat cu cancer.

Uluit și înfricoșat, preotul nu a acceptat diagnosticul, ci a mers la Tg. Mureș și la București, peste tot primind aceeași sentință, ba mai mult spunându-i-se că boala s-a întins, având metastaze în organism. Se apropia de moarte. Înnebunit de durere, având doi copii mici, preotul nu a disperat. Auzise de la o credicioasă de icoana făcătoare de minuni de la Hadâmbu, care plânge cu mir și vindecă toată durerea și întristarea.

A plecat cu mașina la Hadâmbu, a mers toată noaptea, unde a căzut la picioarele Maicii Domnului, rugând-o să îi idea viață pentru a-și crește copiii. După o jumătate de ceas de plâns și de rugăciune, a simțit o adiere de vânt răcoritor pe fața lui, ca o mireasmă de mir ceresc, și a înțeles că Maica Domnului îl ascultase.

S-a ridicat în picioare, a mulțumit Fecioarei îndurărilor și a plecat acasă. Aici a postit post negru, numai cu apă, timp de șapte zile, rugându-se mereu Maicii lui Hristos. După cele șapte zile, a mers, cu inima strânsă, la Spital pentru o nouă expertiză.

Doctorul – care îl cunoștea – i-a zis:

“Hai Dom Părinte, te văd om serios, ce te mai controlezi atâta? Ți-am spus. Ai cancer și metastaze. Pregătește-te de moarte. Ce mai, ești om în toată firea!“.

După radiografie, doctorul plictisit, s-a uitat așa într-o doară la filme. A încremenit. Gura i s-a încleștat. Arăta speriat filmul, iar preotul nu pricepea nimic. Într-un târziu a exclamat: “Minune a lui Dumnezeu! În loc de formațiunile canceroase, nu mai sunt decât niște cicatrici. Așa ceva n-am văzut în treizeci de ani de meserie!!!“.

Preotul a izbucnit în plâns. Era atât de zdrobit de durere și de cutremur încât a căzut jos, acolo în spital și a rămas așa multă vreme. Apoi a simțit din nou adierea de lumină pe care o simțise la Hadâmbu. Așa i s-a confirmat lucrarea minunată a Maicii Domnului. S-a ridicat și a plecat acasă.
O putere nevăzută, o bucurie îi susura în suflet, un izvor de îndurări se deschisese în el. Simțea nevoia să strige pe străzi minunea întâmplată cu el, să salte de bucurie, să spună tuturor cum s-a născut din nou. Simțea nevoia să ajute și el pe alții, să dăruiască lumină și bucurie, ajutor celor în suferință. Dar știind că este neputincios, a jurat în fața icoanei Maicii Domnului că va purta cu el toată viața filmele care arătau clar că era năpădit de cancer și diagnosticul multiplu declarat indubitabil la Sibiu, la Tg. Mureș și la București, și filmele de după minune, cu cicatricile de pe trupul lui, ca niște urme de răni ale păcatului, tămăduite, miruite de mâinile Maicii lui Dumnezeu. Și oriunde se va afla a jurat că va povesti, ca un misionar, minunea cea mare pe care Maica Domnului a săvârșit-o cu el. Așa mi-a istorisit și mie. Și îmi spunea: “E atât de simplu să ceri cu toată inima! E atăt de simplu să te vindeci! E atăt de ușor să ceri de la mama ta laptele cel sfânt al vindecării“.

Oameni paralizați, bolnavi de cancer, sfâșiați de greutățile vieții sau care și-au pierdut sensul pe acest pămant, oameni cu păcate grele, cu neputință de purtat pe pământ, au cautat o ultimă alinare la icoanele făcătoare de minuni. Ajutați de cei dragi, au venit de la sute de kilometri să se roage la icoana Maicii Domnului de la Hadâmbu. Dumnezeu, pentru credincioși, este mai viu ca niciodată, iar minunile se petrec într-o taină greu de înțeles pentru o minte care nu cunoaște tainele dumnezeiești.

Sursa: ortodox.md

Sursa: rugati-va-neincetat

La Mănăstirea Nechit se săvârşeşte sâmbătă seara Taina Sfântului Maslu şi rugăciuni de dezlegare pentru toate nevoile Tot atunci se ţin şi Molitfele Sfântului Vasile când este blestemat diavolul şi îndepărtat de la toţi credincioşii prezenţi


La Mănăstirea Nechit din Neamţ se săvârşeşte sâmbătă seara Taina Sfântului Maslu şi rugăciuni de dezlegare pentru toate nevoile!!! Tot atunci se ţin şi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare când este blestemat diavolul şi îndepărtat de la toţi credincioşii prezenţi!!!

Zilnic, la Manastirea Nechit, se savarsesc cele sapte Laude, precum si Sfanta Liturghie.

Fiecare zi liturgică începe cu slujba Vecerniei care se săvârșește în periootada noiembrie – aprilie începând cu ora 15 și în perioada Sf. Paști și până după Hramul de Toamnă – Sf. Mc. Zenovie Episcopul și sora sa Zenovia la ora 16. De trei ori pe zi Te-am lăudat Doamne spune Psalmistul David și a II-a slujbă de peste zi, Utrenia se face la ora 18, respectiv ora 19. A III-a slujbă ce încununează ziua liturgică este Sf. Liturghie care se săvârșește în toată perioada anului la ora 7, excepție făcând zilele de sărbătoare când se începe la ora 8; Dumnezeiasca Liturghie este precedată de Acatistul zilei sau al sărbătorii respective și de Canoanele Sfinților și Ceasurile.

În fiecare zi se săvârșește Slujba Parastasului pentru cei adormiți în Domnul și se citesc Rugăciunile de dezlegare pentru cei Adormiți, cu excepția zilelor de Duminică și când sunt Praznice Împărătești.

In duminici si sarbatori se aduna pelerini si credinciosi din zona si din imprejurimi, astfel ca biserica devine neincapatoare.

La sarbatorile mari de peste an precum si la marile Praznice Imparatesti sau la hramul manasirii, slujbele se savarsesc in sobor, cu participarea mai multor slujitori.

In fiecare sambata seara se savarseste taina Sfantului Maslu, in cadrul careia se citesc Slujbele Sfantului Vasile cel Mare.

Pastrarea randuielilor vietii calugaresti, traditia slujbelor si sfatuirea pelerinilor care vin aici constituie permanente ale activitatii bisericesti, duhovnicesti si misionare.

Saptamana de saptamana, credinciosii din satele comunei Borlesti (Mastacan, Ruseni, Borlesti), din comunele invecinate (Piatra Soimului, Rediu, Candesti, Tazlau, Slobozia, Dumbrava Rosie si Savinesti si din orasele Piatra Neamt si Roznov) vin la Sfanta Manastire Nechit pentru sfat duhovnicesc si pentru cuvant de invatatura.

De sambata dupa-amiaza si pana duminica seara curtea manstirii traieste o emulatie deosebita: credinciosii si pelerinii se aduna in grupuri si discuta despre lecturile lor, despre problemele cu care se confrunta, despre frumusetea locului si, nu in ultimul rand, desprea starea de liniste pe care ti-o dau locurile si slujbele.

Participarea la slujirea Sfintei Liturghii si la Slujba Sfantului Maslu este un eveniment obisnuit pentru foarte multi dintre credinciosii din zona si nu numai.

Dupa savarsirea Sfintei Liturghii, duminica, participantii la slujba iau masa de pranz, fie in curtea manastirii (in anotimpul calduros), fie in trapeza asezamantului.
***
Rugăciunea de sfințire a untdelemnului de la Sfântul Maslu

„Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta (în acest moment, toţi preoţii binecuvintează untdelemnul), ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Sursa: Manastireanechit.ro

Sursa: rugati-va-neincetat

Părintele Arsenie Boca: Despre gândurile bune şi gândurile rele și cum le putem controla


Într-o clipă îs pe pământ şi în cer!

De la marginile lumii şi din adâncuri se reîntorc şi ne spun în şoapta lor tot ce avem de îndeplinit: bine sau rău, dar tu, omule, alege! Gândurile rele… puzderie! Ele tăbărăsc de obicei în mintea omului concentrat la rugăciune sau hotărât a săvârşi binele!

Musafirii nedoriţi, dacă încolţesc ca şi buruienile prin straturi, smulge-le mai înainte de a creşte în propria ta minte.

Ce strat minunat! Un pământ atât de roditor… Dar dacă nu vei plivi buruienile din vreme, te vei pomeni în toamna vieţii tale cu o şerpărie întreagă.

Doreşti să fii de folos pentru tine, pentru viaţă, pentru omenire? Smulge din stratul pe care-l ai buruiana gândului stricat şi nu privi gândurile rele ca într-o oglindă şi nici nu le răsuci pentru a le vedea pe toate feţele. Căci de aici începe păcatul, îndulcindu-te sub amăgirea lor. Cu hoţii nu se face târg, ci se alungă! De vrei, le poţi socoti păsări zburătoare; dar nu-ţi deschide fereastra inimii ca să le arunci grăunţe. Lasă-le să treacă în zbor peste ograda sufletului tău, fără să le dai hrană. Te vei uita şi nu vor mai fi, că ele vor zbura mai departe şi păcatul se va risipi ca un fum mai înainte de a face jeratic pe vatra sufletului tău.

O, voi, gânduri abia născute, de ce vă lăsaţi tulburate? De ce fugiţi (de sub cenzura minţii) ca o turmă de oi când dau peste păşune străină? Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, ori le otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supravegherea multă, pagubă aduce.

Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi fă-le ocol în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului (sub frâna conştiinţei), Care le hrăneşte şi Care primeşte rugăciunile noastre: “Sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte pe noi de tot necazul celor rele şi al durerii” (din Ceaslov).

Nemiloasa boală a sufletelor omeneşti, microbul strecurat în rana sufletului, cuiele diavolului bătute în pomul vieţii omeneşti, smulge-le cu cleştele rugăciunii şi-ţi unge durerea cu harul Sfintei Taine. Scapă-te de satana; l-ai cunoscut poate la o înjurătură. Ooo… şi e aşa de viclean. Căci spune Sfântul Iacob că limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi vâră în flăcări aria vieţii.

Crezi că înjurătura te astâmpără sau îţi sporeşte puterile? Ε numai o morfină a sufletului – te uşurează pentru o clipă şi te încarcă de amărăciune pentru o veşnicie. Fii hotărât! Încearcă şi ai să vezi cât poate un om care vrea să fie curat. Un înger bun doreşte să te ajute, nu-l refuza.

Sau poate ai ajuns robul băuturii, de necaz, din necumpătare, din patimi? Ooo…! nu ştii că beţia e culcuşul satanei în sufletul ameţit? N-ai văzut că unde-s bălăriile se ascund şerpii şi viperele? Dar, oare, în bălăriile beţiei (tulburarea sângelui şi a creierului) nu se îngrămădesc şerpii patimilor – murdăria trupească şi sufletească: vorbe josnice şi glume necontrolate, înjurături, desfrâu şi altele? Adu-ţi aminte că Sfântul Pavel scrie corintenilor că: nici curvarii, nici furii, nici nesăţioşii de averi, nici beţivii, nici cei răi de gură nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Mântuitorul nostru voieşte ca: “Toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Cor. 2, 4) Nu întârzia! Nu uita că eşti călător prin viaţa asta.

Oare nu ştii, omule, că din prima şi până în ultima zi a vieţii tale tu alergi mereu? Îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău.

Te-ai gândit cum să-ţi pregăteşti această căruţă? Nici un om chibzuit, sau întreg la minte, nu încarcă lemne, fân sau altceva în carul său până nu-l pregăteşte mai întâi: îl lungeşte, pune lanţuri, prăjină, unge osiile şi apoi încarcă povara pe care doreşte să o transporte. Dacă pentru încărcătura unei poveri obişnuite ne pregătim căruţa cu atâta grijă, cu atât mai vârtos trebuie să ne pregătim căruţa trupului cu lanţurile înfrânării pentru ca să putem transporta cu pace sufletul nostru.

Dacă noi, oamenii, nu îndrăznim să încărcăm o căruţă nepregătită, cu atât mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos nu va revărsa harul Său într-un trup neîngrijit şi un suflet pustiit.

Nu o spun eu, ci Sfântul Apostol Pavel care zice: orice faceţi cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi din tot sufletul, ca pentru Domnul, iar nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl, iar vorbirea voastră să fie dreasă cu sare şi cu grabă să asculte, zăbavnic la vorbă, zăbavnic la mânie (Iacov 1, 19). Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu-şi ţine limba în frâu, îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iacov 1, 26).

De aceea, omule, când vorbeşti, gândeşte-te că vorba ta rămâne scrisă în sufletul celui ce o ascultă, gândeşte-te să te zideşti pe tine şi pe el cu fiecare cuvânt căci şi el şi tu sunteţi ai lui Hristos, Care pentru noi, creştinii, este temelia vieţii noastre. “După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este lisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc” (I Corinteni 3, 12). Nu uita că eşti o cărămidă duhovnicească din marea clădire a Bisericii lui Hristos. Rămâi cuminte în acest zid socotindu-te legat de celelalte cărămizi cu mortarul iubirii.

Nu te smulge din linia acestui zid duhovnicesc, ci, rotunjindu-ţi cuvintele printr-o frământătură curată a gândurilor, arde-le în cuptorul minţii luminate şi abia apoi trimite-le pe marele şantier al vieţii omeneşti. Clădirea construită astfel, niciodată nu se va prăbuşi.

Fericiţi cei ce mor în Domnul căci faptele lor vin cu ei şi trăiesc în veşnicie.

Omule, trebuie să-ţi schimbi viaţa – retează cu foarfeca voile tale – crengile rele: sudalmele, neascultările, şi va rămânea un pom care nu va putrezi în veac – e cuvântul lui Dumnezeu.

În fiecare zi citeşte, dacă poţi, măcar un verset, măcar un capitol sau un psalm, de care să-ţi legi gândurile, mutându-te de la cele stricăcioase la cele veşnice. Dând astfel de lucru gândului, nu-l vei mai lăsa să zămislească păcatul, care să nască fapte ruşinoase.

Rugăciunea şi postul, aceste aripi sufleteşti, puternice arme de luptă duhovnicească, cu care-ţi poţi câştiga biruinţa împotriva la tot păcatul, le cunoşti şi tu, omule, şi ştii cât de folositoare sunt.

Da! Rugăciunea şi postul sînt minunatele unelte duhovniceşti cu care îţi strângi laolaltă roada ostenelilor duhovniceşti, ca şi pe altă parte uneltele gospodăreşti – când trebuie să coseşti păcatul, când să aduni virtuţile şi când să nimiceşti buruiana gândurilor sălbatice.

Foloseşte-te de ele când trebuie, căci nimeni nu cunoaşte mai bine ca tine unde să aduni şi unde să tai, numai tu, omule, ştii. Căci scris este: “Vreme este să plângi şi vreme este să vorbeşti şi vreme este să taci şi toate la vremea lor, şi toate cu aleasă înţelepciune” (Ecclesiastul 3, 4-8).

“Eu voiesc, zice Sfântul Apostol Pavel, ca toţi oamenii să fie cum sunt eu. Dar fiecare are darul său de la Dumnezeu” (I Corinteni 7, 7).

Mai degrabă atâta cât faci, fă cu duh de smerenie, pentru că Dumnezeu celor trufaşi le stă împotrivă; iar celor smeriţi le dă har.

Te afli în post, nu uita că postul te ajută şi este sala de aşteptare, în care creştinul îmbolnăvit de păcate trebuie să cugete, până-i vine rândul, cum să-şi dezvăluie boala mai sincer înaintea duhovnicului său la spovedanie, pentru că de vreme ce ai venit la doctor să nu cumva să te întorci nevindecat, ci să ai parte în mod folositor de cereştile doctorii ale Sfintei Treimi.

Rugăciunea e respiraţia sufletului, iar postul e apa care stinge văpaia patimilor.

Orice unealtă e cu două tăişuri. Dacă nu o foloseşti cum trebuie, în loc să taie, ea te taie, în loc să clădească, te dărâmă. Deci, fii cu nădejdea în Domnul când foloseşti uneltele Lui.

Adu-ţi aminte de acel sobor tainic care a pus la cale trădarea şi prinderea lui Iisus. Era într-o zi de miercuri şi a treia zi, vinerea, a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Hristos a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.

Chinuit a fost şi supus şi nu Şi-a deschis gura Sa, ca o oaie spre junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-L tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa (Faptele Apostolilor 8, 32).

Deci a fost răstignit pentru păcatele noastre. Şi fiindcă în aceste două zile a pătimit Iisus pentru noi toţi, dorind în chip deosebit să ne scoată din mocirla păcatului, a patimilor, a pieirii veşnice, vrând să ne mântuiască, vom rămâne, oare, nepăsători la marea Lui jertfă? Să nu ne jertfim şi noi măcar atât, prin înfrânare?

Din: Tinerii, Familia si copii nascuti in lanturi – Par. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul, 2004

Sursa: rugati-va-neincetat

7 remedii eficiente de la specialist pentru lipsa ta de concentrare. Vezi că lipsa concentrării poate fi şi rezultatul vrăjilor Rugăciunea de dezlegare a Părintelui Argatu:


Stresul, alimentatia nesanatoasa, sau somnul insuficient pot perturba capacitatea intelectuala ducand la lipsa de concentrare.

1. Mananca sanatos

Una din cauzele acestei probleme, de care se plang adesea chiar si persoanele foarte tinere, ar putea sa fie o alimentatie nesanatoasa.

Creierul are nevoie de lecitina, acizi grasi, vitaminele din grupul B, fier, calciu si magneziu.

Iar alimentele din care poti sa iei aceste substante nutritive sunt: legumele si fructele proaspete, cerealele integrale, ciupercile, produse lactate, mazarea, carnea de curcan si de vita, ficatul, semintele de floarea-soarelui, de susan, alunele de pamant, fisticul, migdalele.

Creierul trebuie intretinut si cu alimente bogate in Omega 3: peste, ulei de peste, ulei de in, nuci, soia.

De asemenea, anumite ierburi si condimente precum: ghimbirul, mararul, scortisoara vor intari sistemul nervos si vor stimula puterea de concentrare.
2. Odihneste-te suficient

Stresul puternic poate avea ca efect lipsa concentrarii. De asemenea, daca nu dormi sapte-opt ore pe noapte mintea ti-ar putea juca feste.

Asa ca, ia-ti o mica vacanta, sau bucura-te de weekend, cu adevarat. Incearca sa nu pierzi noptile si sa reduci din activitatile zilnice.

3. Fa miscare

Exercitiile fizice practicate, in mod regulat, sporesc capacitatea de concentrare si memorare.

De-a lungul timpului, numeroase studii au aratat ca iti poti mentine creierul tanar daca joci sah, rezolvi Sudoku si faci miscare.

A face miscare poate insemna orice, de la plimbari in parc si gradinarit, pana la implicarea in activitati sportive.

4. Ia-ti un animal de companie

Potrivit unui studiu efectuat de cercetatorii japonezi creierul uman se relaxeaza in prezenta unui animal de companie si da mai mult randament.

Cei care se bucura de prezenta unei necuvantatoare au o putere de concentrare mai mare. In plus, daca vei alege un caine, vei iesi zilnic la o plimbare in natura.

5. Hidrateaza-te corespunzator

Apa reprezinta principala componenta a creierului, acesta fiind format in proportie de 80% din apa. Asa ca, daca nu consumi doi litri de apa pe zi, a venit timpul sa o faci. Deshidratarea organismului iti afecteaza capacitatea de concentrare, memorare si atentie.

De asemenea, limfa nu poate sa curete organismul de toxine daca acesta nu primeste suficienta apa.

6. Mergi la masaj terapeutic

Daca muschii gatului sunt contractati, creierul nu mai primeste aportul de sange oxigenat, de care are nevoie, pentru a functiona optim. Drept urmare, te vei simti ametit si nu te vei mai putea concentra.

In acest caz, o sedinta de masaj terapeutic poate sa faca minuni. Un masor priceput va ajuta muschiul trapez sa se relaxeze si va activa circulatia sangelui.

Daca muschii au contracturi profunde o sa fie nevoie de cel putin trei-patru sedinte, pentru a relaxa zona cervicala.

7. Imbraca-te in albastru

Culoarea albastru are un efect de calmare a sistemului nervos. S-a dovedit ca in functie de nuantele de albastru percepute, creierul uman trimite in organism 11 substante cu efect calmant.

Asa ca, atunci cand esti suprasolicitat priveste un obiect albastru, sau imbraca-te in haine cu aceasta culoare.

***

Rugăciune pentru dezlegare de vrăji a Părintelui Argatu:
Dezleagă, Doamne, toate vrăjile, farmecele şi blestemele cu care m-au legat vrăjmaşii mei ştiuţi şi neştiuţi, dezleagă-le şi întru nimica să se prefacă. Cearta, duhurile necurate, pe pustiu să se ducă, unde om nu locuieşte, şi apoi la mine să nu se mai întoarcă, iar pe mine robul tău (numele) apăra-mă! Vei vedea cum încep să se neliniştească anumite persoane dintre cunoştinţe, chiar şi rude. Cei care devin neliniştiţi vor neapărat să vină la tine. Uneori îţi cer socotelă: pentru ce li se întâmpla lor necazuri? Vrăjitorii, în timpul rugăciunilor îşi primesc fiecare ce a trimis. Vezi pe cei nelinştiţi-aceştia sunt vrăjitorii. Nu le spui nimic, dar îi pomeneşti în rugăciune. Zici: Dezleagă, Doamne, toate vrăjile cu care m-a legat vrăjmaşul meu(numele), dezleagă-le! Dezleagă şi intru nimic să se prefacă, alungă duhurile necurate, pe pustiu să se ducă şi la mine să nu se mai întoarcă, iar pe mine, robul tău (numele) iartă-mă! În timpul rugăciunii cere: Dezleagă, Doamne, darul de bani, de casă, de îmbrăcăminte, de încălţăminte, darul de Cununie, priceperi ca: priceperea de a face bani, de a face curat, memoria, puterea de munci cu pricepere şi spor, etc (tot ce crezi că ţi-a fost legat). Amin!
“Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gabriel, duceţi nevrednica mea rugăciune şi nevrednicul meu post la bunul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor mele, ale părinţilor mei, ale bunicilor mei, ale celor adormiţi din neamurile noastre, ale moşilor şi strămoşilor până la al nouălea neam şi-mi dăruiţi mie împlinirea dorinâei mele (spui dorinţa)”.

Sursa: rugati-va-neincetat

Părintele Vasile Ioana: „Nu ţine suferinţa în tine. Vorbeşte Împărtăşeşte-o cu altul”


De ce e nevoie de suferinţă ca să ajungem la Dumnezeu?

Într-o seară de octombrie, am stat la ceas de taină, până târziu, către miezul nopţii, cu un preot care m-a umplut de bucurie. Un părinte tâ­năr dar înţelept, cum şi printre bătrâni afli rar: co­mu­nicativ, vesel, energic, blând şi bun cu­nos­cător al profunzimilor ortodoxiei, care nu sunt dog­mă, ci via­ţă: părintele Vasile Ioana (n. 1971, Bucu­reşti), parohul bisericii Sf. Nicolae „Dintr-o zi”, un sfânt lăcaş, vechi de peste trei sute de ani, aflat în centrul Capitalei.

„N-ar fi nevoie de suferinţă, dacă n-ar exista păcatul”

– Părinte, primim la redacţie foarte multe scrisori de la cititori care ne mărturisesc că l-au descoperit pe Dumnezeu numai după aprige suferinţe, că s-au vindecat de boli grave, după ce au alergat la icoana Mântuitorului şi a Maicii Domnului, ori la moaştele unor sfinţi „degrabă ajutători”. Chiar săptămâna trecută, revista noastră a publicat scrisoarea unei doamne în vârstă de 61 de ani, care ne-a destăinuit bucuria de a-l regăsi pe Dumnezeu, după ce s-a îm­bol­năvit de cancer. O bucurie atât de intensă, încât vindecarea trupească nici nu mai contează şi spaima sfârşitului pământesc a dispărut. De ce e nevoie de suferinţă, părinte, ca să-L cauţi pe Dumnezeu?

– În iubirea lui nemărginită, Dumnezeu ne oferă toată libertatea şi ne aşteaptă să venim de bună voie pe calea Lui. În copilărie, adolescenţă şi tinereţe, omul foloseşte, în general, acest dar al libertăţii pentru a se descoperi pe sine, a se bucura de frumuseţea vieţii. Cu­lorile vieţii şi aspectele materiale sunt mai impor­tante decât cele spirituale, iar izbânzile profe­sionale cântăresc mai mult decât cele duhovniceşti. Drept care, conştiinţa este amorţită de gândurile de pros­peri­tate, de afirmare, de mândrie, de lăcomie, de satisfa­cere a instinctelor… Mai târziu, ajungând la maturitate sau chiar la bătrâneţe, omul realizează că a muncit atât de mult timp pentru mai nimic – o maşină, un apar­tament, nişte haine mai bune, o vacanţă exotică… În inima lui a rămas însă un gol de neacoperit. Şi, încet, încet în conştiinţă începe să i se facă auzit glasul lui Dumnezeu. Pentru că, în toată vremea aceasta, Dum­ne­zeu a fost în adâncul sufletului lui, unde l-a uitat. Numai că, uneori, conştiinţa nu se trezeşte decât foarte târziu, atunci când apar deja consecinţele păcatelor: bolile şi suferinţele. În faţa bolii sau a unei grele sufe­rinţe sufleteşti – cum ar fi după pierderea cuiva drag -, totul se reduce la esenţă: cine să mă ajute, dacă nu Dumnezeu? Cum să-L înduplec şi să-mi salvez sufle­tul? Aşa încep căinţa pentru păcatele făcute şi smere­nia. Iar smerenia îl reapropie pe om de Dumnezeu. Dar nu e musai să ajungi la Dumnezeu prin suferinţă, căci ai şi calea cealaltă, de trăire după poruncile divine şi învăţătura Bisericii. Foarte mulţi trec însă mai înainte prin suferinţă, căci altfel nu reuşesc să con­ştientizeze că păcatele nu rămân fără urmări, iar îm­bolnăvirea sau alte necazuri sunt rezultatul îndepăr­tării de Dum­nezeu. Mai este ceva ce trebuie neapărat înţeles: la originea răului care ni se întâmplă sunt numai faptele noastre şi, eventual, păcatele moştenite de la înaintaşii noştri. Dumnezeu nu e responsabil niciodată de asta.

De curând, am mers la un bolnav de cancer pulmo­nar aflat în fază terminală, un bărbat de 50 de ani. Şi prima lui întrebare a fost: „De ce mi-a făcut Dumne­zeu asta?”. L-am întrebat, la rându-mi: „Ce-au spus medicii?”. „Că m-am îmbolnăvit pentru că fumez două pachete de ţigări pe zi, de la vârsta de 14 ani”. „Şi-atunci, Dumnezeu ce legătură are cu boala dvs?”.

– Dar nu doar suferinţele fizice ne îndeamnă spre Dumnezeu, ci şi suferinţele sufleteşti, care ne poartă, şi ele, în pragul disperării.

– Dumnezeu le îngăduie ca să ne salveze. E o me­todă pedagogică. Nu ar fi nevoie de suferinţă, dacă nu ar exista păcatul. E ca şi cu un copil care nu-şi ascultă părintele şi, din acest motiv, ajunge în necaz. Nu pă­rin­tele este vinovat că acel copil nu i-a ascultat cuvân­tul şi s-a pus în pericol. Şi la cine aleargă copilul să-l ajute? La părinţii pe care nu i-a luat în seamă. Când necazul depăşeşte posibilităţile umane, cerem ajutor de Sus. Precum ne spune şi psalmistul David: „Toate necazurile, Doamne, la Tine m-au adus”. La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, când se vede nepu­tincios, îi cere ajutorul.

– Suferinţa este, deci, un examen. Dar ea nu-i întoarce pe toţi cu faţa la Dumnezeu.

– Aşa este. Nu toţi cei încercaţi se în­torc la Dum­nezeu. Unii se supără pe El, ba se întorc împo­triva Lui. Însă vor trage conse­cinţele. Din pers­pec­tivă du­hov­nicească, în a­ceas­tă lume, cel mai greu de gestionat sunt bogăţia, gloria şi boala. Fără o re­laţie vie cu Dumne­zeu, când ai bani mulţi, devii sus­pi­ci­os, ţi se pare că toată lumea îţi vrea răul, te autoizo­lezi, te înnegurezi, suferi şi poţi face mari pă­cate pornind de la această stare. Când ai faimă şi suc­ces, dacă nu eşti bine aşezat în credinţă, crezi că tu eşti „dumnezeu” şi că poţi face lucruri mai mari decât ţi-a îngăduit El să faci. Orgoliul este alimentat de aprecierea celor din jur şi nu mai primeşti nici un cuvânt care nu te glorifică. Atunci te poţi rătăci foarte grav şi iarăşi apare suferinţa. În fine, şi când te îmbol­năveşti, dacă nu înţelegi sensul pedagogic al suferin­ţei, te ridici contra lui Dumnezeu. Toate acestea sunt examene pentru noi, ca să ajungem la Dumnezeu. Şi sunt foarte greu de trecut. De aceea, să nu-i invidiem pe semenii noştri bogaţi şi celebri, căci mari ispite au. Şi să nu lăsăm fără ajutor şi mângâiere bolnavii, pen­tru că, pe lângă sănătatea trupească, le este ameninţată şi cea sufle­tească şi le este, deci, primejduită mântui­rea.

„Nu ţine suferinţa în tine. Vorbeşte! Împărtăşeşte-o cu altul”

– Câteodată, durerea este mai presus de puterile omeneşti, şi oame­nii, chiar şi cei cre­dincioşi, se pierd. Cum să rezistăm su­ferinţei? Există paşi de urmat?

– Întâi de toate, dacă suferi, vorbeşte despre asta, nu ţine în tine, împărtăşeşte durerea cuiva apro­piat, mamei, soţiei, unui prie­ten bun sau, şi mai bine, duhov­nicului – căci harul lui se va revărsa şi spre tine. Bărbaţii mor mai re­pede de­cât femeile, pen­tru că nu-şi deschid ini­ma, nu se exterio­rizează atunci când su­feră. Femeile, în gene­ral, scot din ele trăirile lor şi astfel se vindecă mai repede. Când lă­săm să se acumuleze stă­rile de rău în noi, fără să le deschidem nicio supapă, la un mo­ment dat, ele se transformă în boală. Biserica spune adevărul ăsta de două milenii, iar acum o confirmă şi oamenii de ştiinţă, care au des­coperit că emoţiile neîmpărtăşite sunt transformate de creier în substanţe chimice, care ne invadează celulele corpului. Astfel, fericirea sau nefericirea sunt trans­mise inimii, ficatu­lui, rinichilor, intestinelor… Deci, înainte să apară, bolile au fost disfuncţii ale sufletului. De aceea, este foarte important să ai un duhovnic, căruia să-i spui necazul tău. Prima mea întrebare, când vine cineva la spovedit, este aceasta: „Ce te apasă?” – adică „spune ce e în sufletul tău”. Şi atunci, credin­ciosul îmi zice ce supărări are şi, deodată, se înseni­nea­ză şi se simte mai uşurat. Mai mult decât atât, atunci când spui cuiva pro­blema ta, primeşti sfaturi. Stai, frate, că nu eşti sin­gur, prin ce treci tu au mai trecut şi alţii, există soluţii. Aşadar, întâi descarcă-te, vorbeşte despre necazul tău. Apoi, smereşte-te. Dacă a venit nenorocirea asupra ta, înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să vină, pentru că ai greşit undeva. Asumă faptul că ai greşit! De acolo începe vindecarea. Dacă admiţi că boala e consecinţa păcatelor tale şi te duci la duhovnic să le mărturiseşti, nu le mai repeţi a doua oară şi intri în rânduiala creş­tină, adică ai eliminat cauza spirituală a bolii. Ceea ce este fundamental, pentru că sufletul trebuie salvat. Trupul e o coajă care, oricum, se duce în pământ. Însă, de cele mai multe ori, după înlăturarea cauzei spiri­tuale, se vindecă şi trupul. Repet: smereşte-te! Dum­ne­zeu iubeşte cel mai mult smerenia şi când te vede smerit, îţi trimite har şi bucurii în boală: fie un prieten de sprijin, la care nu te aşteptai, fie un înger de medic, fie o minunată vinde­care… Iar al treilea pas este să redevii dependent de Dumnezeu, să te legi puternic de Dumnezeu în boală, să-l iubeşti. Singurătatea în suferinţă este cumplită şi nici un om nu te poate însoţi în durerea ta, aşa cum o face Dumnezeu. Spune: „Doamne, vreau să fiu cu tine!” şi pecetluieşte aceas­tă declaraţie prin spoveda­nie, împărtăşire, rugăciune şi fapte bune. Vei simţi împlinire în viaţa ta. Boala e un prilej pentru omul credincios de a se apropia de Dum­nezeu. Din păcate, mulţi bolnavi se concentrează pe boală, iar nu pe Dum­nezeu, ceea ce-i dezechilibrează. Prea des se roagă oamenii pentru sănătate, dar sănăta­tea nu e totul în viaţă. Cea mai importantă este relaţia cu Dumne­zeu, care duce la mântuirea sufletelor noas­tre. Am cunoscut o grămadă de oameni sănătoşi care s-au dus la iad.

„Orice om bun e un om mare”

– Dacă suferinţa este lăsată de Dumnezeu pentru cei care rătăcesc calea, de ce există şi oameni cu via­ţă sfântă, care îndură suferinţe atroce de-a lungul vieţii lor?

– Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde la această întrebare grea. Dumnezeu îngăduie ca şi unii buni creş­tini să sufere aici, pe pământ, pentru păcatele fă­cute în tinereţe, uitate şi nemărturisite sau neştiute. Dumnezeu rânduieşte ca acel creştin să pătimească în viaţa de aici, pentru a se bucura în veşnicie. Ispăşind păcatele pe lumea aceasta, poţi primi în Ceruri cununa mântuirii. Este şi ăsta un examen de final al vieţii.

– Ce vreţi să spuneţi prin păcate neştiute?

– Sunt păcate pe care nu realizăm că le facem. O vorbă rea aruncată cuiva sau despre cineva poate pro­voca multă suferinţă, de care să nu ştim. Critica făcută fără dragoste, bârfa sunt dăunătoare din acest punct de vedere. Apoi, un gest sau un act al tău poate avea urmări nebănuite. De exemplu: o tânără care se îm­bracă provocator îi stârneşte pe anumiţi bărbaţi, slabi de fire, să păcătuiască în vreun fel anume, iar păcatele lor sunt şi ale ei. Sau: scrii un articol ori o carte, prin care răneşti pe cineva sau prin care îndemni la păcat… Păcatele făcute de alţii, care au citit acele scrieri şi au crezut în ele, sunt şi ale tale. Pe de altă parte, şi faptele bune ale altora, făcute sub influenţa ta, ţi se socotesc şi ţie. Aşa încât, vedeţi, că nu e indife­rent cum trăim în societate. Fiecare e liber să trăiască aşa cum vrea, dar să nu ne amăgim că modul nostru de viaţă nu are consecinţe asupra noastră şi a altora.

– Părinte, cum poate un om normal, credincios, dar nu neapărat râvnitor, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, fără suferinţă?

– Păi, sunt mulţi aşa. Oamenii normali îl cunosc deja pe Dumnezeu. Eu, preotul Vasile, aspir la norma­litate. Normalitatea este o stare înaltă de trăire… Eram odată la o întâlnire cu tinerii ortodocşi, la Mânăstirea Oaşa, la care participa şi actorul Mircea Albulescu. Şi l-am întrebat: „Maestre, câţi oameni mari aţi cunos­cut?”. Şi mi-a răspuns aşa: „Orice om bun e un om mare”. Pe drept cuvânt. Parafrazându-l, un om nor­mal este un om mare în credinţă. Pentru că nor­ma­litatea presupune să eviţi răul şi să faci binele. Omul care e sensibil la ne­voile şi durerile celor­lalţi şi care caută să-şi ţină inima neîntinată de gân­duri şi trăiri urâte e un om normal, iar normali­tatea este calea lui Dumnezeu. Inima omului normal e cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, chiar fără ca el s-o ştie. Nu e nevoie de lu­cruri extraordinare pen­tru asta. Dumnezeu iubeş­te firescul. Deci, un om ca ăsta îl cunoaşte pe Dum­nezeu. Nu trebuie să i se întâmple lucruri senzaţio­nale pentru asta. Miracu­los este că e un om nor­mal.

„Pentru a fi prieten cu Dumnezeu, comunică cu El prin rugăciune”

– Dacă orice om care face bine şi se fereşte de rău îl cunoaşte pe Dum­nezeu, mai avem nevoie de rugăciune?

– Da! Pentru o relaţie conştientă cu Dumnezeu şi roditoare, rugăciu­nea este vitală. Când eşti prie­ten cu un profesor extra­ordinar, ori cu un mare duhovnic sau cu un artist renu­mit, te îmbogăţeşti spiritual şi trăieşti o bucurie în preajma lui. De pildă, eu l-am slujit paisprezece ani pe Preafericitul Patriarh Teoctist, i-am fost alături atâ­ta timp şi, seara, când mergeam spre casă, îmi curgeau lacrimi de bucurie pe obraji. Prin felul în care îşi du­cea viaţa, în care îi iubea pe oameni şi în care înţele­gea să-L slujească pe Dumnezeu, mă emoţiona şi mă învăţa. În apropierea unui om mare simţi cum ceva din acela se trans­feră şi în tine. La fel e şi cu Dumne­zeu. Pentru a fi însă prieten cu Dumnezeu, trebuie să co­munici cu El, nu doar să-L asculţi. Cum comunici? Prin rugăciune. Cea mai mare realizare a unui om este să aibă o relaţie vie cu Dumnezeu. Şi cum se naşte şi se menţine aceasta? Prin rugăciune. Ca să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să-L cunoşti, iar ca să-L cu­noşti, trebuie să vorbeşti cu El. Căci asta e rugăciunea, un dialog cu Dumnezeu. Iar pentru a te ruga cu ade­vărat, e nevoie de smerenie. Omul mândru nu e capa­bil de comu­nicare cu Dumnezeu, căci îşi ajunge sieşi.

Apoi, e necesar să te rogi cât mai des, tot timpul, dacă e posibil. Şi când eşti la serviciu, şi pe stradă, şi când faci ceva în casă… Dacă te rogi numai câteva minute dimineaţa şi seara, înseamnă că te lipseşti de Dumnezeu în restul zilei. Şi-atunci, relaţia nu e apro­piată, nu e caldă, nu te creşte spiritual. Un om care se roagă numai la începutul zilei şi la culcare nu a pornit încă pe calea lui Dumnezeu. Să ai gândul la Dumne­zeu e deja o rugăciune. Gândindu-te cel puţin o dată pe oră la Dumnezeu, la Mântuitorul, la Maica Dom­nului, la Sfinţi, viaţa ta va fi o bucurie continuă.

În parohia noastră sunt trei ministere, şi avem aici o mulţime de funcţionari care vin la biserică. I-am sfătuit să se roage şi în timpul serviciului, câteodată, acolo, stând în faţa hârtiilor la care lucrează sau a computerului. Rugăciunea îţi creează o stare de bine. O pauză de câteva minute pentru Dumnezeu îţi dă energie şi linişte sufletească pentru tot restul zilei. Sau, eşti acasă, speli ceva la bucătărie, roagă-te: „Doam­ne, cum curăţ eu vasul acesta, curăţă şi sufle­tul meu!…”. Vorbeşte cu Dumnezeu simplu, în situa­ţiile concrete ale vieţii… Nu e neapărată nevoie de ru­găciuni elaborate sau clasice. Când mergi printr-un parc, fii într-o uimire permanentă faţă de frumuseţea naturii, lucrarea lui Dumnezeu în lume! „Doamne, ce mi­nunat eşti! Ce frumos ai făcut acest copac!”. Căci Dumnezeu e pretutindeni şi îl vezi în toate, şi într-un copac, şi-ntr-o floare… Bucură-te, căci toate acestea sunt făcute de Dumnezeu pentru tine, omule! Primeşte în inima ta darurile lui Dumnezeu, nu trece doar cu ochii peste ele.

„Mintea e un conducător prost. Inima trebuie să conducă”

– Cum cunoaştem, părinte, că o rugăciune e bine primită la Dumnezeu?

– Simţi prezenţa Duhului în inima ta, sub forma unei bucurii mari şi, totodată, a unei stări de pace su­fletească. Pacea este atributul lui Dumnezeu. „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”. Nu e degeaba vorba asta. De aceea, e bine să te rogi înainte de a lua orice decizie, pentru a căpăta pace şi echilibru sufletesc, ca să faci alegerea corectă. Eu nu iau nici o hotărâre fără să fac o rugăciune îna­inte, iar la cele mai importante, fără să-mi întreb du­hovnicul.

– Şi cum să facem să ne rugăm cu adevărat, să depăşim formalismul?

– Să coborâm mintea în inimă, cum ne învaţă Sfin­ţii Părinţi. Omul modern este condus de minte. Dar min­tea e un conducător prost, deşi o slugă bună. Inima e centrul universului uman şi ea trebuie să conducă. Mintea vrea să ţii totul sub control, însă abia când nu mai eşti în control stăpâneşti. E o taină! Se povesteşte că un creştin s-a prăvălit într-o prăpastie şi, în cădere, s-a apucat de crengile unui copac. Şi-atunci s-a rugat fierbinte: „Doamne, salvează-mă!”. Iar un glas mare i-a răspuns: „Dă-ţi drumul!”. Inima simţea că e vocea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o asculte, căci Dum­nezeu nu înşală. Mintea însă nu-l lăsa să creadă că va ajunge viu jos, dacă nu se mai ţine de copac. Şi-a ur­mat mintea, nu inima, şi a murit în­ghe­ţat, cu mâinile încleştate pe copac, la o distanţă mică, deasupra unui prag de pământ, pe care s-ar fi putut salva. Aşadar, pentru o rugăciune aprinsă către Dumnezeu, să ne scufundăm mintea în inimă, să ne acoperim raţiunea de iubire. Viaţa toată trebuie să fie un permanent transfer de iubire: iubim şi suntem iubiţi. Când ai dra­goste pentru cineva, ţi se întoarce dra­gostea. Dumne­zeu te iubeşte, iubeşte-L şi tu, şi viaţa ta va fi numai lumină. Bineînţeles, a avea în cen­trul vieţii inima nu înseamnă să facem lucruri nesăbuite. Să te rogi cu inima, nu cu mintea, este ca şi cum ai vorbi cu o per­soană foarte apropiată şi foarte dragă. E de-ajuns să rosteşti cu intensitate atât: „Doamne, vino în viaţa mea!”. Şi vei fi cuprins de har. Spuneţi în gând sau cu voce tare rugăciuni scurte şi dese, pornite din adâncul inimii. Să fiţi prezenţi în rugăciune, adică să partici­paţi trup şi suflet, uluiţi şi cuceriţi de dragostea lui Dumnezeu pentru voi. O astfel de rugăciune vă ţine per­manent în legătură cu El.

Părintele Vasile Ioana

Sursa: rugati-va-neincetat

În fiecare seară, înainte să te duci la culcare, spune această rugăciune în patru pași Începe așa și-ți va fi de mare folos


Ce este iertarea? Iertarea este mişcarea sufletului prin care descoperim, pe de o parte, că avem nevoie, să primim şi să oferim iertare, dar că nu ştim şi nu putem s-o facem şi, pe de altă parte, că nu e nevoie decât să o cerem de la Dumnezeu.

Iertarea este dragoste, iertarea este mila lui Dumnezeu trecută în mine, pe care eu o trec aproapelui meu sau celui care m-a rănit sau mie, şi zic: „Doamne, vino Tu şi iartă!”. „Numai Dumnezeu iartă!”, spun atât de bine, dar fără să ştie bine ce spun, mulţi din cei ce refuză să ierte… Ei mărturisesc jumătate din taina iertării. Cealaltă jumătate este faptul că Dumnezeu nu iartă undeva în „cer”, ci în sufletul omului. Iertarea este lucrarea lui Dumnezeu în om, atât pentru a-i oferi iertarea pentru păcatele proprii, cât şi pentru a-i oferi puterea de a ierta celor care i-au greşit lui. E aceeaşi lucrare.

Da, iertarea se cere şi când dorim să o acordăm cuiva. Uneori poate fi foarte simplu. Iată, în fiecare seară, înainte de a ne duce la culcare, putem spune o rugăciune în patru paşi. Unu: „Doamne, îţi mulţumesc şi Te binecuvântez pentru că astăzi…” şi să spunem ce motive avem să-I mulţumim şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru ziua respectivă. Doi: „Doamne, ajută-mă să iert cum ierţi Tu, vino Tu în mine şi iartă pe…” şi spunem numele celor pe care avem a-i ierta pentru ziua respectivă, care ne-au greşit nouă în ziua respectivă, mai mult sau mai puţin.

Chiar dacă ni se pare că nu este important, să iertăm orice privire sau orice strâmbătură pe care ne-o amintim, pentru că asta înseamnă că ne-a rănit puţin şi că este nevoie să iertăm. Şi de-abia după aceea, că aşa ne învaţă Dumnezeu în rugăciunea „ Tatăl nostru”, zicem şi: „Doamne, iartă-mă pe mine pentru că…” şi aici ne amintim tot ce am greşit în faţa lui Dumnezeu şi a aproapelui. Apoi, la ultimul pas: „Doamne ajută-mă, că mâine…”, şi spunem ce dorinţe avem noi pentru mâine, să punem în faţa Domnului toată dorirea noastră. Şi, seară de seară, această rugăciune ne va obişnui să trăim într-o relaţie vie cu Dumnezeu, zi de zi, ceas de ceas şi clipă de clipă, pentru că orice clipă fără Dumnezeu este iad şi suferinţă.

 

Monahia Siluana Vlad

Extras din ”Meşteşugul bucuriei” Vol. II, Ed. Doxologia, Iaşi, 2009, pag. 21-22

Sursa: ganduridinierusalim.com

Sursa: rugati-va-neincetat

Pe când era în pustie, Părintelui Cleopa i s-a arătat demonul desfrânării şi i-a spus: „Ce-ar fi dacă vei cădea în păcat?” Răspunsul pe care l-a dat să-l ții minte, să faci și tu la fel


În ce fel ne păcălește diavolul, fără să ne dăm seama

Părintele sfătuia oamenii să nu creadă în vise şi vedenii, ci dimpotrivă, să le respingă cu smerenie, pentru a nu fi înşelaţi de diavol. Despre vise, zicea: „Toate visele sunt de la diavoli. Doar cele care vestesc moarte şi judecată sunt de la Dumnezeu. Dar dacă te aruncă în deznădejde, şi acelea sunt tot de la diavoli”. Uneori mărturisea celor prezenţi cum fusese şi sfinţia sa încercat, pe când era în pustie, şi simţea o mireasmă de crini şi de trandafiri când voia să citească Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. Dar părintele n-a vrut să primească aceasta, rugându-se Maicii Domnului să îndepărteze de la el acea mireasmă, ceea ce s-a şi întâmplat după 40 de zile.

Despre înşelăciunile vrăjmaşului, mai zicea Părintele Cleopa: „Să ştiţi că cele mai multe suflete de creştini le duce diavolul în iad prin amânarea pocăinţei. La cei tineri le spune: «Eşti tânăr. Acum vrei să te spovedeşti? Acum vrei să te rogi sau să posteşti? Nu-ţi pierde timpul acum cu acestea. Trăieşte-ţi viaţa! Ai timp să te pocăieşti mai târziu…». Celor maturi le spune: «Acum ai de crescut copii, ai de lucru. Mănâncă şi bea, ca să ai putere. Te vei ocupa de suflet la bătrâneţe…». Iar către cei bătrâni zice: «Toată viaţa te-ai ostenit şi ai muncit. Mai eşti şi bolnav şi neputincios. Şi poate nu mori chiar acum. Mai ai timp…». Şi în acest chip, amânând pocăinţa pe mâine, pe poimâine, la anul, la bătrâneţe, ne înşală vrăjmaşul mântuirii noastre cu amânarea. Dar Dumnezeu spune: Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre”.

Pe când era în pustie, Părintelui Cleopa i s-a arătat demonul desfrânării şi i-a spus: „Ce-ar fi dacă vei cădea în păcat?”. Iar părintele a zis: „Oricând pot cădea, că ce-i bărbatul şi ce-i femeia? Putregai şi putoare sunt! Numai harul lui Dumnezeu ne ţine”.

Altădată, tot pe când era la pustie, îl chinuia iarăşi duhul desfrânării. Iar Părintele Cleopa a început să joace cu picioarele goale pe spini şi aşa a scăpat de acest demon cumplit.

Când îl întrebau fraţii din mănăstire ce mânca pe când era la pustie, părintele spunea că îi aducea un pădurar cartofi şi el făcea socoteala să-i ajungă cam unul pe zi. Dar unui părinte duhovnicesc apropiat i-a spus că a mâncat şi pământ, dar nu voia să mai ştie ceilalţi.

Odată, pe când Părintele Cleopa era retras în munţi împreună cu ucenicul său, ieromonahul Arsenie Papacioc, s-a pornit o furtună în pădure. Părintele Arsenie îl chema pe Părintele Cleopa să vină lângă el, iar Părintele Cleopa stăruia să vină Părintele Arsenie lângă sfinţia sa. În cele din urmă, Părintele Arsenie a făcut ascultare şi s-a dus lângă Părintele Cleopa. În acel moment s-a produs un trăsnet puternic care a lovit chiar copacul sub care se adăpostise Părintele Arsenie. Iată ce înseamnă ascultarea!

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Extras din ”Patericul românesc”, Ed. Mănăstirea Sihăstria, pag. 757-758

Sursa: ganduridinierusalim.com

 

Sursa: rugati-va-neincetat

Ca să vezi cum le rânduiește Dumnezeu pe toate… Un băiat care n-avea părinţi mi-a zis: „Părinte, vreau să mă căsătoresc cu fata asta” „Ai studiat bine?” „Părinte, este o fată bună, cutare, cutare.” Ne-am dus acolo, ne-a primit bine şi ne-a întrebat: „Ce serviţi?” Eu am zis că lapte. „Lapte? Știi ce s-a întâmplat?


Ca să vezi cum le rânduiește Dumnezeu pe toate… Un băiat care n-avea părinţi mi-a zis: „Părinte, vreau să mă căsătoresc cu fata asta!” „Ai studiat bine?” „Părinte, este o fată bună, cutare, cutare.” Ne-am dus acolo, ne-a primit bine şi ne-a întrebat: „Ce serviţi?” Eu am zis că lapte. „Lapte? Știi ce s-a întâmplat?

O întâmplare pusă la punct de Dumnezeu.. dacă nu era, el s-ar fi căsătorit cu ea

Ca tânăr, cum ne dăm seama că persoana de lângă noi este potrivită pentru a ne petrece tot restul vieţii alături de ea?

Lucrurile acestea se simt, dacă se explică este greu, ele se simt. Dacă te rogi, nu se poate ca Dumnezeu să nu te lumineze. Trebuie să te rogi. Şi ţi se întâmplă ceva. Dar Dumnezeu nu comunică aşa cu tine, deodată, nu suntem noi vrednici de asta, Dumnezeu comunică prin diverse întâmplări. De exemplu, te duci să iei o hotărâre. Pierzi trenul şi nu mai ajungi. Dar pentru asta trebuie să fi făcut multă rugăciune şi să fi avut multă sinceritate în inimă, Dumnezeu priveşte în sinceritatea inimii.

Un exemplu: Un băiat care n-avea părinţi mi-a zis: „Părinte, vreau să mă căsătoresc cu fata asta!” „Ai studiat bine?” „Părinte, este o fată bună, cutare, cutare.” Ne-am dus acolo, ne-a primit bine şi ne-a întrebat: „Ce serviţi?” Eu am zis că lapte. „Lapte? Ce fel de lapte?” „Dacă aveţi, lapte acru, bătut.” „Avem, părinte!” Mi-a dat lapte şi băiatul acesta, nu ştiu cum i s-a părut lui chestia cu laptele, a cerut şi el tot lapte. Când a băut, ce şi-o fi închipuit, că a râs în cană şi ne-a stropit pe toţi şi nu s-a mai făcut nimic. După aceea, au trecut anii şi fata s-a căsătorit cu altcineva şi a mers foarte prost căsnicia, avea un caracter altfel decât îl afişa. Şi asta, după 3-4 ani de când s-a întâmplat lucrul acela (eu cred că a fost o întâmplare pusă la punct de Dumnezeu), că dacă nu era, el s-ar fi căsătorit cu ea.

Eu cred că Dumnezeu le aşează şi altfel, numai că trebuie să lăsăm puţin şi Lui. Noi am luat totul, noi facem planul, noi ştim câte murături să punem toamna, câte caiete trebuie la copil, ce bani ne mai rămân. Dacă noi facem planurile aşa, Dumnezeu nu mai are nimic de făcut şi atunci ne lasă pe noi singuri, că ne descurcăm. Şi singuri nu ne descurcăm, trebuie lăsat ceva şi la mila lui Dumnezeu.

Parintele Nicolae Tanase

Extras din „Sot ideal, sotie ideala”, Ed. Anastasis, 2011

Sursa: rugati-va-neincetat

Ai auzit vreodată aceste sfaturi profetice ale părintelui Arsenie Boca? „Dacă nu alăptaţi copii, veţi alăpta cancer” „Nu creşteţi câini, creşteţi copii”


Ai auzit vreodată aceste sfaturi profetice ale părintelui Arsenie Boca? „Dacă nu alăptaţi copii, veţi alăpta cancer!” „Nu creşteţi câini, creşteţi copii!”

Căsătoria a doua de obicei este mai rea ca prima

„Dacă nu alăptaţi copii,veţi alăpta cancer!”

„Nu creşteţi câini creşteţi copii. Nu vreţi copii? Trăiţi ca fraţii”

În 1941 a venit la Părintele pentru sfat şi un frate al meu Vasile, căsătorit în satul Calbor, lângă Făgăraş. Venise pentru că se gândea că va fi chemat şi el în război şi să primească binecuvântare. Când a ajuns în faţa Părintelui, fără să-i spună cine este, Părintele i-a spus: „Vasile, tu ţi-ai ales avere, nu muiere. Pentru asta vei suferi toată viaţa”. Atât i-a spus. Şi aşa a fost. El îşi luase o fată bogată cu pământ nesfârşit. Când au venit comuniştii, i-au luat şi pământul de sub casa lui. (Pr. Sofonea Ioan, Sibiu)

Eu sunt la a doua căsătorie, binecuvântată şi aceasta de Părintele Arsenie. Când eram căsătorit cu prima soţie, 1-am rugat să mijlocească ca să ne binecuvânteze bunul Dumnezeu cu copii. Apoi i-am spus că soţia avusese două sarcini extrauterine. Dânsul mi-a răspuns: „Minte, mă, dar dacă n-a vrut să alăpteze copii, va alăpta cancer”. Într-adevăr, a murit de tânără, cu cancer la piept. (Dumitru Matronea, Sibiu)

Stăteam cuminte şi aşteptam să-mi vină rândul. Păriniele tuna şi fulgera împotriva păcatului, la creştini, iar eu mă făceam tot mai mică, pe măsură ce mă apropiam de el. Cu epitrahilul tras peste un halat, cu o căciulă pe cap şi cu pantofii încălţaţi în galoşi, Părintele Arsenie catehiza, predica, mustra şi binecuvânta, dezvăluind păcatele fiecăruia, după măsură. Am fost martora unor scene care m-au înfricoşat…

Un bărbat de vreo 50 de ani se arsese pe faţă cu azot şi era desfigurat. Dar nu pentru asta venise la Părintele, ci doar pentru a- i înmâna un modest pomelnic. Duhovnicul 1-a străpuns cu privirea, după care 1-am auzit spunând: „De ce crezi tu, creştine, că te-ai ars chiar pe faţă, ca să fii respingător pentru toată lumea? „. Bărbatul amuţise. „Să-ţi spun eu de ce…Ţi-ai bătut joc de o fată în tinereţe, dar nu ai luat-o de nevastă. A rămas singură, până la vârsta asta şi este şi stearpă pe deasupra,, fiindcă a avortat, ca să evite ruşinea unui copil fără tată, iar de atunci n-a mai putut rămâne însărcinată. Ai păcătuit şi tu, dar ai împins-o şi pe ea spre păcat! Acum plăteşti cu suferinţa asta…”. Omul îşi plecase ochii în pământ şi plângea înfundat, cu pomelnicul uitat într-o mână.

O femeie trecută de 60 de ani, din Sâmbăta de Jos, se plângea că fiul ei s-a apucat de băut şi o bate cu lanţul de câte ori se îmbată. Părintele a ascultat-o, privind ţintă în ochii săi, apoi l-am auzit cum ridică vocea: „Pe tine te bat de fapt cele 22 de avorturi pe care le -ai făcut! Ştii ce însemnă asta? Auzi acum: asta însemnă tot atâtea suflete care s-au dus pe lumea cealaltă, fără a fi fost botezate şi nu vor putea intra în Împărăţia Cerurilor din cauza ta! În schimb, tu ai strâns bani şi ţi-ai făcut ditamai cavoul, de parcă după moarte vei rămâne acolo”. (Lucia Chima, Şinca Veche)

Altădată, stăteam la Sibiu, la coadă la pâine. În spatele meu s-au aşezat doi domni. Unul dintre ei zice către celălalt: «Am un prieten, Mihai, care a venit la mine plângând, spunând că are cancer. A fost la o grămadă de doctori, la Bucureşti, la Mediaş, la Cluj . Toţi i-au spus că are cancer. Eu îi zic: „Am auzit că există un om care-ţi spune de toate. Hai să mergem la el. Omul acela stă dincolo de Bucureşti, la Drăgănescu”». Atunci, mi-am dat seama că e vorba de Părintele Arsenie. Domnul din spatele meu continuă: «Când am intrat pe poartă, în curtea bisericii, văd că omul acela iese din biserică şi-mi zice: „Hai, măi, că de când te aştept. Ai reuşit în şfârşit să-l aduci?” şi către prietenul meu bolnav: „Mă, să nu te mai duci la doctor, că ştii ce-ţi spune: sapa şi lopata. Mă, n-ai cancer, dar să te laşi de băutură şi de fumat. Şi să lăsaţi copiii să vină la rând”. Acum s-a făcut sănătos; nu-l mai doare nimic, s-a lăsat de băutură şi de fumat, au copii. Vine la mine bucuros ».

S-au dus două doamne la Drăgănescu, la Părintele. Părintele o întreabă pe una dintre ele: „Câţi ani ai?”. Ea zice: „33″. „Şi câţi copii ai avut? Îţi spun eu: 32″. Eu mă gândeam că nu putea să aibă tot câte un copil la un an, dar ea a spus apoi că facea chiuretaje şi de 3-4 ori pe an. Pe urmă, Părintele a întrebat-o şi pe cealaltă doamnă câţi copii a avut şi i-a spus că a făcut semne la piciorul de la masă şi a ajuns până sus. Zice Părintele: „Doi dintre ei ţi-au spus: «Mamă, de ce nu ne-ai lăsat să venim pe lume, că ne făceam sfinţi». Vezi mă, pe ea am putut-o ierta, dar pe tine nu te iert”.

Părintele Arsenie ţinea foarte mult ca mamele să lase copiii să vină pe lume. Zicea că sfârşitul lumii vine când copiii nu se mai nasc şi când mulţi oameni vor muri înecaţi sau ca urmare a accidentelor, crimelor, fulgerelor. Multe rele vin peste noi, că noi trebuie să plătim sângele şi păcatele celor ce nu vor să ştie ce e păcatul, ale acelora care umblă în plăceri şi omoară (părinţii pe copii şi copiii pe părinţi).

Să nu ne mulţumim numai că 1-am cunoscut pe Părintele Arsenie, ci să şi ascultăm ce ne-a învăţat. Să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, ca să-i facem o mare bucurie lui Dumnezeu. (Maica Glicherin)

Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului „O viaţă închinată schimbării vieţii noastre”

Într-o zi de joi, dimineaţa, în vara anului 1973, am ajuns la Drăgănescu. Biserica era deschisă şi nu erau credincioşi ca de obicei. Am intrat şi am sărutat icoana de la tetrapod, apoi am îngenuncheat şi am început să plâng, reproşându-mi şi zicând în gând: „De ce voi fi venit şi eu aici? Să mă vadă şi pe mine Părintele Arsenie cât de netrebnică şi păcătoasă sunt?”. Atunci am auzit o voce tunând din altar: „Cine-i măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?”. Ne- am ridicat şi ne-am îndreptat spre altar. Soţul meu, fiind preot, a intrat. Apoi, Părintele mi s-a adresat şi mie, zicând: „Hai şi tu, să -ţi văd , faţa”. Am dat la o parte, cu sfială, perdeaua de la uşa diaconească şi 1-am salutat. Părintele mi-a răspuns: „Ai faţa luminoasă”.

Apoi a început să vină lume cu diverse probleme. Părintele ne spunea tuturor că, pentru sănătatea femeii, e bine să avem 3-4 copii. Dacă nu naştem câţi vin, păcatul cade pe cei care sunt în viaţă. Eu nu puteam să suport ca din cauza mea să sufere copiii. Având patru copii, mă gândeam că eu sunt bine… Dar când a ajuns la mine, i -am arătat o fotografie de familie cu noi doi, cei 4 copii şi mama mea. Privind-o, mi-a zis: „Tu să mai faci un copil”. Am răspuns: „Dacă va vrea Dumnezeu”. Avusesem o problemă cu o sarcină care s-a oprit din evoluţie şi nu ştiam dacă voi mai putea naşte. I- am mărturisit acest lucru Părintelui şi dumnealui mi-a zis: „Tu să trăieşti viaţă normală, fie să mori la datorie. Nici abuz, nici refuz şi viaţă curată în timpul sarcinii”. Apoi a zis: „Ai grijă şi nu asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mama”. Mama zicea către mine, când vedea că sunt însărcinată: „Nu vedeţi cât vă e de greu? Ce veţi face când vor fi mari?”. Am reprodus şi alte argumente, dar Părintele a zis, parcă mâhnit: „Ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi”. Nu ştiam ce vrea să spună, atunci.

Au urmat alte încercări. Mergeam la Părintele şi el îmi repeta: „Viaţă normală, fie să mori…”. După alte trei opriri din evoluţie şi o sarcină moartă (înainte cu 3 zile de a se naşte) m-am dus iar la Părintele. În ziua aceea Părintele nu vorbea cu nimeni. Totuşi, cu soţul a schimbat câteva vorbe. Eu i-am sărutat mâna. Mai târziu, plângând şi rugându-mă în gând, am zis: „Ajută-mă Părinte Arsenie…”. S-a oprit din lucru şi s-a uitat la mine. În 8 mai 1978, aud o voce în somn: „Eşti însărcinată!”. După vreo săptămână, mi-am dat seama că e adevărat. S-a născut al cincilea copil, o fetiţă mai voinică decât toţi. Apoi, în 1981 s-a mai născut încă o fetiţă.

Anii au trecut. Copiii cei mari au fost toţi la Părintele. Învăţau foarte bine, aveau burse (bursă republicană sau bursă obişnuită). Fetele mai mici au avut burse pentru străinătate, de câte trei luni. Mama a trăit 92 de ani. Până să moară, zicea tot timpul: „Am văzut puterea lui Dumnezeu”. Adică, toţi copiii mei au ajuns bine: fata cea mare, profesoară; o fată, medic; băieţii, unul preot locotenent colonel şi celălalt arhiereu; o fată, cadru universitar şi ultima născută, încă studentă.

În anul 2001, înainte ca cel de-al şaselea copil să-şi termine studiile, soţul meu a fost victima unui atac de cord foarte grav. Doctorii nu i-au mai acordat nici o şansă de supravieţuire. În disperarea mea, am strigat şi la Părintele Arsenie, spunându-i: „Părinte Arsenie, eu te-am ascultat şi am făcut cum ai zis, acum ce fac? Ajută-mă!”. Minunea s-a întâmplat. Soţul a fost salvat. Dumnezeu ne-a miluit pentru sfaturile şi rugăciunile Părintelui Arsenie. (Emilia Şpan, Sibiu)

Minunat lucru ne vorbea Părintele Arsenie despre ceea ce cugetam în tren. Noi trebuie să lăsăm să împlinească Dumnezeu mila Sa cu noi. Să lăsăm să se nască copiii, să nu recurgem la practici pe care, noi fiind asistenţi medicali, le cunoşteam bine. Şi ne-a exemplificat mijloacele „anticoncepţionale” din vremea aceea. Asemenea unui medic desăvârşit, ne-a explicat fiecare metodă la ce patologie duce, dintre bolile expuse cea mai gravă fiind cancerul. De asemenea, ne-a spus că lipsa unor relaţii normale în familie duce la starea rea de nervozitate, tulburări psiho-afective, dereglări endocrine sau legături extraconjugale.

Iar ca un preot desăvârşit, ne-a explicat faptul că avortul este un mare păcat şi că odată făcut, vom suferi prin copiii pe care îi avem prin boli şi neputinţe, ca să ne dăm seama de păcatul săvârşit. Ne priveau doi ochi albaştri, senini; Părintele ne vorbea cu o voce blândă, caldă. I-am sărutat mâna care ne-a binecuvântat, care ne-a mângâiat sufletul. Eram cei mai fericiţi.

A doua oară când l-am căutat, eram însoţită de tatăl meu. Când Părintele s-a oprit în faţa mea, deşi biserica era plină de oameni, aveam aceeaşi nelinişte, pe care am mărturisit-o cu glas tare: „Cum să fac să nu am prea mulţi copii?”. Era glasul lumii în cuvintele mele. Probabil mă îngrijora să fac voia lumii, să fiu în rând cu lume dar nici să nu greşesc, să nu supăr pe Dumnezeu. Vorbele mele au fost ca un tunet pe cer senin pentru femeile din biserică, pentru tata; probabil ştiam asta, dar în faţa Părintelui nu eram doar cu mintea, eram şi cu sufletul. În faţa Părintelui, nu puteai să măsluieşti lucrurile, să le „îmbrobodeşti” şi să pară altfel decât sunt. Probabil aşa vom răspunde şi în faţa lui Dumnezeu – păcatele vor fi descoperite, nu învăluite în aburul minciunii. Cât s-a mai mâhnit Părintele auzindu-mă! Mama mi-a zis: „Cum ai putut să spui aşa ceva?” şi toată lumea a auzit: „Dacă mai ţii în suflet grija asta, nici să nu mai vii la mine. Dacă s-ar mai întâmpla să gândeşti aşa, o să fii ca o mamă criminală, o să fii în stare să ucizi. Nu vrei copii, trăiţi ca fraţii”.

Am ieşit supărată de acolo, dar nu eram supărată pe Părintele. Oare ce ne stăpâneşte mintea şi voia şi de ce nu am putut primi cu tot sufletul şi fiinţa mea cuvintele spuse când 1-am întâlnit prima data pe Părintele? Cum am putut trăi cu neliniştea aceea atâţia ani câtă rătăcire stăpâneşte lumea şi pe fiecare om, dacă nu se lasă deplin în voia lui Dumnezeu şi dacă se abate de la „Cărarea Împărăţiei”.

Am plecat totuşi, gândind că nu trebuia altceva, decât să privesc în sufletul meu şi să văd cât îmi sunt de dragi copiii mici. Câtă durere e să ucizi lucrul cel mai minunat de pe lumea aceasta, cel mai frumos şi desăvârşit dar al lui Dumnezeu – copilul, viaţa. Nimic nu se aseamănă cu o fiinţă nou născută. Nimic nu schimbă viaţa omului atât de mult ca momentul când se naşte un copil.(o credincioasă – 2; Sibiu)

Odată, Părintele era în biserica de la Drăgănescu şi vorbea cu lumea. Îl chema pe fiecare aproape de dânsul şi îi zicea păcatele în auzul tuturor. L-a întrebat pe un bărbat de 46 de ani, cu femeia bolnavă: „Câţi copii aveţi, măi?”. Omul a zis că are 3 copii. „Şi ceilalţi unde-s, măi? Ori i-aţi aruncat pe gârlă?”. Omul i-a spus că n-a aruncat niciun copil pe gârlă. „Şi atunci – zice Părintele – atunci unde sunt ceilalţi? Ştiu că nu i-aţi înecat în gârlă, dar i-aţi „aruncat” aşa cum faceţi voi. Uite, ce-ţi spun. Du-te şi lămureşte-ţi, femeia să mai facă încă un copil şi nu va mai fi bolnavă. Dacă va mai da naştere încă unui copil, vă va ierta Dumnezeu o parte din păcate, dar să ştiţi că vă mai rămân multe păcate. Ai înţeles, măi?”. „Am înţeles Părinte” – a zis omul. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)

Odată, Părintele Arsenie i-a spus unui tânăr care venise la el: „Dacă vrei să mai.faci o facultate, promite-i lui Dumnezeu că nu vei lua şpagă de la nimeni. Şi să mai laşi femeile. Atunci îţi va mai reveni vederea, că văd că porţi ochelari şi vei reuşi să ajungi doctor ” (Biliboacă Matei, Săvăstreni)

Câteva din sfaturile Parintelui Arsenie:

– Dacă ai ajuns la căsătorie, ia aminte ce faci. Căsătoria a doua de obicei este mai rea ca prima.

– Decât fuga de riscurile eredităţii şi decât feririle de a avea copii, mai bine moartea la datorie.

– Nu este bine să te bagi în căsătoria cuiva.

– În vremurile de pe urmă se vor scula copiii asupra părinţilor de a-i ucide şi părinţii asupra copiilor de a-i ucide. (Maria Matronea, Sibiu)

Sursa: rugati-va-neincetat