Părintele Calistrat: „Cât mai trebuie să treacă ca să înţelegi că dacă munceşti duminica pierzi tot?”


Părintele Calistrat: „Cât mai trebuie să treacă ca să să înţelegi că dacă munceşti duminica pierzi tot?”

Hula voastră împotriva bisericii, este ca o pană de gâscă, pe care o poartă vântul! Nu loveşte pe nimeni şi nu omoară pe nimeni… doar circulă… se plimbă!

Toată lumea crede că dacă loveşte în Biserică, este interesant! Dar acesta este un hobby al momentului, care va trece ca multe altele. A mai fost Iconoclasmul, au fost Împăraţii Păgâni, au fost Războaiele, Cruciadele.. şi alte încercări de Ateizare a Lumii, a fost Comunismul. Asta e floare la ureche! Ce ne spune Hristos azi?

Bine, dacă n-aveţi încredere în slujitorii Mei, adică în preoţi.. veniţi direct la Mine!

Ceea ce vedem şi noi astăzi.. Biserica trece printr-o „furcă caudină” (strâmtoarea caudină- defileul folosit drept capcană), a discreditării şi al manipulării.

Şi vă întreb şi eu, cum întreabă Hristos:

-Cât mai trebuie făcută Sfânta Liturghie ca să înţeleagă oamenii că acolo e carne şi sânge?

-Cât mai trebuie explicat omului, că pentru o simplă dezlegare la duhovnic, ai scăpat de păcate?

-Cât mai trebuie să explici unui om, că dacă sta un sfert de ora în genunchi, se mântuieşte?

În fiecare zi făcând o mică rugăciune către Dumnezeu!

-Cât mai trebuie să treacă, să înţelegem, că duminica dacă munceşti, pierzi tot?

Dacă nu eşti în biserică, în timp ce Dumnezeu se odihneşte în Slava Cerului, şi tu baţi cuie cu ciocanul la tine în ograda, ca să te îmbogăţeşti.
(Parintele Calistrat Chifan)
***

Despre cinstirea lui Dumnezeu şi a duminicii

Preotul cinsteşte pe credincioşi tămâind pe credincioşii din biserică. Acesta-i semn de cinstire. De ce să nu stai înaintea lui Dumnezeu? Eu am spus de multe ori că duminica nu-i a noastră, duminica este a lui Dumnezeu. Dacă în duminica lui Dumnezeu nu faci lucrurile lui Dumnezeu, apoi nici n-ai duminică, ai zi liberă.
Preotul cinsteşte pe credincioşi tămâind pe credincioşii din biserică. Acesta-i semn de cinstire. De ce să nu stai înaintea lui Dumnezeu? Eu am spus de multe ori că duminica nu-i a noastră, duminica este a lui Dumnezeu. Dacă în duminica lui Dumnezeu nu faci lucrurile lui Dumnezeu, apoi nici n-ai duminică, ai zi liberă. Ori este sâmbătă liberă, ori este duminică liberă, pentru om, tot atâta. Ori pentru noi nu-i tot atâta. Sâmbăta liberă este sâmbăta liberă, în care nu lucrăm, iar duminica, este duminica lui Dumnezeu în care-I slujim lui Dumnezeu. Dacă nu-I slujim lui Dumnezeu duminica, atunci nici n-avem duminică. Ştiţi ce însemnă duminică? Duminica înseamnă „ziua Domnului”. Apoi dacă ai o zi a Domnului şi n-o cinsteşti şi nu mergi la biserică, omul n-are nici Domn.
(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând)
***

Pentru ce cinstim Sfânta Duminică?

Cinstim Sfânta Duminică pentru că este ziua cea dintâi a creaţiei lumii, pentru că este ziua în care a înviat Domnul din morţi, biruind moartea, când a deschis Raiul care fusese încuiat din clipa izgonirii primilor oameni din Eden.
Cinstim Sfânta Duminică pentru că este ziua cea dintâi a creaţiei lumii; pentru că este ziua în care a înviat Domnul din morţi, biruind moartea, când a deschis Raiul care fusese încuiat din clipa izgonirii primilor oameni din Eden. Cinstim Sfânta Duminică pentru că în această zi, adică în Duminica Rusaliilor, S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli și prin ei, peste toată lumea. De asemenea, cinstim Sfânta Duminică, prima zi a săptămânii, căci în această zi se săvârşea de către Apostoli Sfânta Liturghie, numită şi frângerea pâinii, când se împărtăşeau toţi cu Trupul şi Sângele Domnului.

Duminica mai este numită şi ziua a opta, adică prima zi după sâmbătă, care este ziua a şaptea. Astfel, Duminica, adică ziua a opta, simbolizează tainic viaţa veşnică cu Hristos, când toţi cei mântuiţi vom fi în împărăţia Cerurilor, înaintea tronului Preasfmtei Treimi. Iată ce mare este însemnătatea Sfintei Duminici.

(Arhimandrit Ioanchie Bălan, Călăuză Ortodoxă în Familie şi Societate, vol.I)

Rugăciune puternică la Sfinţii 3 mari mărturisitori pomeniţi azi Mari făcători de minuni Spune-o pentru sporul şi binecuvântarea casei şi îndepărtarea tuturor necazurilor:


Acatistul Sfinților Mărturisitori Visarion și Sofronie și al Mucenicului Oprea
21 Octombrie

Condac 1:

Veniți, toți iubitorii de Hristos, la prăznuirea fericiților mărturisitori Visarion, Sofronie și Oprea, care au slujit adevărului și au mărturisit dreapta credință și cinstind cu evlavie ostenelile lor și lăudându-i, așa să zicem: bucurați-vă, bunilor mărturisitori și râvnitori ai adevărului!

Icos 1:

Stâlpare aleasă, din rădăcină sănătoasă, ai odrăslit Visarioane și din pruncie ai învățat dreapta credință. Chipul cel îngeresc l-ai luat asupră-ți din tinerețe și viața cea îngerească o ai urmat după cuviință. Pentru aceasta și noi, smeriții, cu laude te cinstim, zicând ție:
Bucură-te, cela ce ai răsărit din părinți credincioși vlăstar ales;
Bucură-te, că, din copilărie, pe urmele sfinților ai mers;
Bucură-te, cela ce, prin Sfântul Botez, harul dumnezeiesc ai primit;
Bucură-te, că întru totul vrednic de sfințitul ierarh al cărui nume ai purtat, toată viața te-ai dovedit;
Bucură-te, cela ce de tânăr multe locașuri sfinte ai cercetat;
Bucură-te, că din izvorul credinței ortodoxe din belșug te-ai adapat;
Bucură-te, cela ce și la Sfântul Mormânt cu evlavie ai ajuns;
Bucură-te, că acolo cu lacrimi fierbinți, de bucurie, ai plâns;
Bucură-te, cela ce în lavra Sfântului Sava ai fost călugărit;
Bucură-te, că de atunci și numele de Visarion tu ai primit;
Bucură-te, cela ce, toată viața, pe cărările curăției ai umblat;
Bucură-te, că totdeauna spre cele înalte ai cugetat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvna Ortodoxia ai apărat!

Condac 2:

Plecat-ai, Cuvioase Visarioane, după primirea călugăriei, de la Sfântul Mormânt și ai venit în Slovenia, la mănăstirea Pacra, unde te-ai nevoit timp de șapte ani, cu smerenie și cu aleasă râvnă, în treapta diaconiei, după care, ca un ales nevoitor și de harul preoției te-ai învrednicit, slujind lui Dumnezeu și cântând: Aliluia!

Icos 2:

Alt râvnitor, asemenea lui Ilie te-ai aratat, Cuvioase Sofronie, din copilărie învățând, de la ai tăi părinți, dreapta credință și ai alergat în calea poruncilor Domnului, neținând seama de ispitele lumești. Pentru aceasta te lăudăm, zicând ție:
Bucură-te, cela ce, în Cioara Sebeșului, ca o floare ai înflorit;
Bucură-te, că de copil dragoste de cele sfinte ai dovedit;
Bucură-te, cela ce în Țara Românească multă osârdie ai arătat;
Bucură-te, că prin viețuirea ta cea aleasă pe toți ai minunat;
Bucură-te, cela ce de acolo, în Transilvania, iarăși te-ai înapoiat;
Bucură-te, că tuturor pildă de viață curată te-ai arătat;
Bucură-te, cela ce în codrii de lângă Cioara mare sălaș de cuvioșie ai zidit;
Bucură-te, că pe cei ce au venit la tine, totdeauna cu drag i-ai povățuit;
Bucură-te, cela ce ispitirile diavolului pe toate le-ai nimicit;
Bucură-te, că meștesugirile celui rău cu hotărâre pururea le-ai zdrobit;
Bucură-te, cela ce către dragostea lui Hristos pe toți i-ai îndemnat;
Bucură-te, că în Sebeșul Albei dreapta credință ai învățat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condac 3:

Străbătut-ai, cu multă osteneală, ținuturile transilvănene, Cuvioase Sofronie, îndemnând pe cei binecredincioși să nu se depărteze de la staulul Bisericii celei dreptmăritoare, ci stând cu toții neclintiți în credință, să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Săliștea Sibiului acum duhovnicește se veselește, împreună cu toată obștea creștinilor dreptcredincioși, la prăznuirea Sfântului Mucenic Oprea, cel ce înflăcărat de râvna pentru adevăr și pentru apărarea Ortodoxiei s-a arătat. Pentru aceasta și noi, smeriții, cu dragoste să-l laudăm, zicând:
Bucură-te, cela ce ești al Săliștii Sibiului aleasă floare;
Bucură-te, că ai fost fiu credincios al Bisericii dreptmăritoare;
Bucură-te, cela ce cu lucrarea pământului te-ai îndeletnicit;
Bucură-te, că și de suflet, deopotrivă, cu sârg te-ai îngrijit;
Bucură-te, cela ce în dreapta credință a strămoșilor ai trăit;
Bucură-te, că viața bine-plăcută Domnului ți-ai agonisit;
Bucură-te, cela ce prin post și rugăciune sufletul ți-ai întărit;
Bucură-te, că prin binecuvăntari de la preoți calea ți-ai gătit;
Bucură-te, cela ce în ținutul Săliștii pe frați i-ai povățuit;
Bucură-te, că pe toți cei ce pătimeau, cu dragoste i-ai sprijnit;
Bucură-te, cela ce împotriva asupritorilor, pavăza ai stat;
Bucură-te, cela ce pentru dreapta credință, prigoane mari ai îndurat;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă, credința ai apărat!

Condac 4:

Omule al lui Dumnezeu și mucenice al lui Hristos, Oprea, tu cu inima arzătoare ai apărat dreapta credință și pe toți i-ai învățat adevărul, iar pe cei ce nu s-au clătinat de la credința ortodoxă, i-ai apărat cu jertfa vieții tale, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:

După ce te-ai învrednicit de treapta preoției, Visarioane, iarăși ai călătorit la Sfântul Mormânt, de unde, întorcându-te în Țara Transilvaniei, cu mare îndrăzneală ai înfruntat prigoana ce s-a pornit asupra Bisericii dreptmăritoare și pe toți i-ai întărit în dreapta credință. Pentru aceasta, te lăudăm, zicând ție:
Bucură-te, cela ce de la Sfântul Mormânt iarăși la ai tăi ai venit;
Bucură-te, că tuturor cu putere multă le-ai propovăduit;
Bucură-te, cela ce peste tot, ca un izbăvitor erai primit;
Bucură-te, cela ce de mulțimea credincioșilor erai însoțit;
Bucură-te, cela ce cu sunete de clopote erai întâmpinat;
Bucură-te, că de credincioși cu făclii aprinse erai așteptat;
Bucură-te, că la dreapta credință pe toți i-ai înflăcărat;
Bucură-te, cela ce în adunări, cu putere, adevărul ai vestit;
Bucură-te, cela ce rânduiala călugărească niciodată nu o ai părăsit;
Bucură-te, că în aspra înfrânare tot timpul ai viețuit;
Bucură-te, cela ce cu harul de sus, izvor de apă ai arătat;
Bucură-te, cela ce schitul de la Foltea l-ai ridicat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condac 5:

Având în minte învățătura marelui Pavel, în toate zilele îți întăreai trupul cu aspra înfrânare, Cuvioase Sofronie, și cu pilda vieții tale îndemnai pe toți să laude pe Dumnezeu și să-i cânte: Aliluia!

Icos 5:

Pentru mărturisirea dreptei credințe ai fost aruncat, Cuvioase Sofronie, în temnița Bobâlna, de unde, după cumplite pătimiri, iarăși ai ieșit cu mila lui Dumnezeu și te-ai nevoit să predici mai departe Crucea lui Hristos, bucurie făcând celor dreptcredincioși. Pentru care și noi te lăudăm, grăind ție:
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, că pentru credință, în temniță ai fost aruncat;
Bucură-te, că prin aceasta, sfinților mărturisitori ai urmat;
Bucură-te, cela ce, după ieșirea din temniță, în părțile Zarandului ai venit;
Bucură-te, ca și în Munții Apuseni râvna credinței te-a călăuzit;
Bucura-te, cela ce, pentru credința ta, iarăși ai fost prins și legat;
Bucură-te, ca în temnița din Abrud cei răi din nou te-au aruncat;
Bucură-te, cela ce, după voia lui Dumnezeu, cu ajutorul credincioșilor din legături ai fost slobozit;
Bucură-te, că la multe și mari mulțimi de credincioși ai propovăduit;
Bucură-te, cela ce în păstrarea dreptei credințe pe frați i-ai întărit;
Bucură-te, că prin faptă și cuvânt necurmat pe Domnul ai preamărit;
Bucură-te, cela ce pe frații tăi, cu pavăza credinței i-ai intrarmat;
Bucură-te, că nu de la tine, ci de la Domnul, tuturor ai predicat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condac 6:

Legatu-s-au cu jurământ cei binecredincioși în soboarele pe care le țineau, că nu-și vor părăsi dreapta credință pe care au primit-o de la strămoși și ea vor rămâne pururea fii binecinstitori ai Bisericii Răsăritului spre mărirea lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icos 6:

Văzând că Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare este asuprită și prigonită, te-ai ridicat Oprea, cu inima vitează, întru apărarea dreptei credințe, neluând seama la primejdiile și chinurile care te așteptau. Pentru aceasta mulțimea dreptcredincioșilor te laudă, împreună cu noi zicând ție:
Bucură-te, cela ce, plin de curaj, la căpetenia țării te-ai înfățișat;
Bucură-te, că despre nedreapta prigoana a fraților tăi i-ai cuvântat;
Bucură-te, cela ce ca un răzvrătitor de mulțimi ai fost defăimat;
Bucură-te, căci cu temnițe și chinuri grele te-au amenințat;
Bucură-te, cela ce, pentru dreptate, până la Viena te-ai ostenit;
Bucură-te, că pentru legea străbună și acolo te-ai nevoit;
Bucură-te, că rugul ostenelilor tale adevărul a luminat;
Bucură-te, cela ce nădejdea întreagă întru Domnul ți-ai întemeiat;
Bucură-te, că în tot timpul viclenia asupritoritor ai vădit;
Bucură-te, că până în sfârșit înșelătoria lor nu te-a biruit;
Bucură-te, cela ce și a doua oară la Viena te-ai înfățișat;
Bucură-te, că, pentru dreptate, necontenit Domnului te-ai rugat;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă credința ai apărat!

Condac 7:

La înapoierea de la Viena, punându-se la cale întemnițarea ta, Mucenice Oprea, te-ai oprit în Banat, împreună cu preotul Moise, care te însoțea. Și pe când aici te aflai au venit la tine preotul Ioan din Poiana și Ianeș din Galeș, împreună cu mulțime de credincioți ca să te roage să mergi din nou la ocârmuitorii din Viena întru apărarea dreptei credințe. Deci ai plecat iarăși la drum cu nădejdea nestrămutată în Dumnezeul dreptății Căruia Îi cântăm: Aliluia!

Icos 7:

Propovăduit-ai dreapta credință cu mare îndrăzneală, Cuvioase Visarioane în părțile Dobrei, Devei Orăștiei, Bălgradului și Săliștei iar mulțimea care te aștepta, însufletiță de mari nădejdi și de bucurie duhovnicească, îți aducea cuvenita cinstire, ca unui trimis al lui Dumnezeu. Pentru aceasta și noi, smeriții, lăudându-te, zicem ție:
Bucură-te, cela ce și pe cei din Sibiu să-i încurajezi ai voit;
Bucură-te, că multă milă ți s-a făcut de ei, pentru cât au patimit;
Bucură-te, cela ce pe cale ai fost prins și târât în judecată;
Bucură-te, că nici măcar o clipă cinstea nu ți-ai lăsat-o plecată;
Bucură-te, cela ce hotărât credința cea dreaptă ai mărturisit;
Bucură-te, căci cu limbă înțeleaptă, adevărul le-ai descoperit;
Bucură-te, cela ce a prigonitorilor rea voință, ai mustrat;
Bucură-te, că la pocăință și pe aceia i-ai îndemnat;
Bucură-te, cela ce ai mângâiat pe frații tăi în restriște și nevoi;
Bucură-te, că și astăzi din ceruri, ești alături de noi;
Bucură-te, cela ce cu pilda vieții tale, pe toți ai luminat;
Bucură-te, că în patimiri și necazuri i-ai îmbărbătat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condac 8:

Izvor de lumină și de dreapta credință te-ai arătat, Cuvioase Visarioane, și facerile tale de bine peste toți s-au revărsat; iar noi laudă aducem Atotputernicului Dumnezeu și cântăm: Aliluia!

Icos 8:

În multe rânduri, i-ai adunat pe credincioși în jurul tău, Cuvioase Sofronie, și i-ai învățat să țină cu tărie credința ortodoxă cea primită de la părinți și să fie gata cu toții pentru apărarea adevărului. Pentru aceasta, cu evlavie te cinstim pe tine, zicând:
Bucură-te, râvnitor al așezămintelor apostolești;
Bucură-te, păstorule dârz al hotărârilor sobornicești;
Bucură-te, al Bisericii dreptmăritoare slujitor adevărat;
Bucură-te, al Ortodoxiei noastre strămoșești, stâlp neclătinat;
Bucură-te, cela ce pe potrivnici fără sfială i-ai vădit;
Bucură-te, că de dorul dreptății și al credinței adevărate, pururea ai fost călăuzit;
Bucură-te, cela ce, de la Duhul Sfânt, adevărul tuturor ai grăit;
Bucură-te, că pe stânca dreptei credințe sufletele tuturor le-ai întărit;
Bucură-te, că graiurile tale erau întocmai ca vârtejul de foc ce se arată pe cale;
Bucură-te, că sufletele credincioșilor, de pretutindeni se aprindea de dragostea către Domnul la auzul propovăduirii tale;
Bucură-te, cela ce nădejdile credincioșilor nu le-ai spulberat;
Bucură-te, că în necazuri pe toți credincioșii cu sârguința i-ai îmbărbătat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condac 9:

Adusu-Și-a aminte Dumnezeu de rugăciunile tale, Cuvioase Sofronie, pe care le-ai făcut pentru întărirea dreptei credințe, pentru că cei ce mai înainte fuseseră smulși din staulul Ortodoxiei iarăși au venit la sânul Bisericii mame, ca împreună cu tine, care te afli în ceruri să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:

Apărat-ai Mucenice Oprea cu multă tărie dreapta credință înaintea ocârmuitorilor asupritori de la care cu stăruință ai cerut de atâtea ori dreptate și libertatea credinței strămoșești pentru frații tăi asupriți. Dar ai fost prins, legat și aruncat în grea temniță unde pentru dreapta credință ai suferit până la moarte. Pentru aceasta, lăudând cu evlavie pătimirea ta mucenicească, te fericim pe tine, zicând:
Bucură-te, stâlpare prea aleasă a Bisericii noastre strămoșești;
Bucură-te, mlădiță bună și roditoare, care tuturor viața duhovnicească rodești;
Bucură-te, cela ce întocmai ca sfinții lupta cea bună ai luptat;
Bucură-te, că de nimeni niciodată, nu te-ai lăsat înfricoșat;
Bucură-te, cela ce a treia oară drumul Vienei ai luat;
Bucură-te, că acolo o nouă jalbă cu hotărâre ai înfățișat;
Bucură-te, cela ce ai crezut cu tărie, că, până la urmă, dreptatea va veni;
Bucură-te, cel ce ai fost încredințat că libertatea va birui;
Bucură-te, că talantul ce li s-a încredințat fără încetare l-ai înmulțit;
Bucură-te, că în toată viața ta, prin faptă, ai arătat rod însutit;
Bucură-te, cela ce cu gura ai mărturisit adevărul fără șovăire;
Bucură-te, căci cu inima ta ai crezut, în dreptatea celor ai tăi, fără de îndoire;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă credința ai apărat!

Condac 10:

Trimis ai fost în trei rânduri cu jalba în cetatea împărătească de la Viena, spre apărarea dreptei credințe și înaintea stăpânitorilor de acolo, cu hotărâre neclintită, ai mărturisit adevărul, arătând dragoste înflăcărată fraților tăi întru dreapta credință și împreună cu ei cântănd lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10:

Mers-ai, Cuvioase Visarioane, propovăduind dreapta credință, de la Sebeș spre Sibiu, dar pe cale ai fost prins de cei ce căutau să te piardă și ai fost dus legat, la căpeteniile lor, unde, cu fața luminată de credința ortodoxă, ai mărturisit adevărul. Pentru aceasta și noi smeriții, te lăudăm, zicând ție:
Bucură-te, cela ce în fața prigonitorilor, cu curaj ai stat;
Bucură-te, că prin hotărârea ta cea bună pe toți ai înfruntat;
Bucură-te, cela ce, nevoind să te lepezi de dreapta credință, în lanțuri ai fost aruncat;
Bucură-te, că în temnița din cetatea Devet pentru credința ta, ai fost ferecat;
Bucură-te, cela ce și-n temnița din Timișoara ai stat;
Bucură-te, că în înfricoșătoarea temniță din Kufstein, până la moarte ai răbdat;
Bucură-te, cela ce cu cununa de mucenic ai fost încununat;
Bucură-te, că prin statornicia ta în credință, pilda vie tuturor ne-ai dat;
Bucură-te, cela ce pe frații tăi cu dragoste în toate i-ai mângâiat;
Bucură-te, că în furtuna tuturor încercărilor prin care ai trecut, întru nimic tu nu te-ai clătinat;
Bucură-te, cela ce vrednic mucenic te-ai arătat;
Bucură-te, că răsplata muceniciei tale ai aflat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condac 11:

În temnița de la Kufstein, chinuitoare pătimiri ai îndurat; și acolo, departe de cei iubiți ai tăi, în mâinile lui Dumnezeu, cu buna nădejde, sufletul ți-ai încredințat, iar acum ești împreună cu mucenicii, cu sfinții și cu îngerii, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 11:

Preabunul Dumnezeu, ascultând rugăciunile tale, Cuvioase Sofronie, a înmuiat inimile căpeteniilor care prigoneau pe dreptcredincioșii români din Transilvania și i-a făcut să îngăduie acelora să aibă episcopul lor. Pentru aceasta, laudă și mulțumită aducem lui Dumnezeu, iar pe tine cu evlavie te cinstim, zicând:
Bucură-te, cela ce cu graiurile tale ai dat tuturor îmbărbătare;
Bucură-te, că învățaturile tale tuturor au fost spre luminare;
Bucură-te, cela ce în suferințe pe frații tăi i-ai mângâiat;
Bucură-te, că în dragostea ta cea mare, pe toți ai îmbrățișat;
Bucură-te, cela ce în Transilvania, slujba ta până la capăt o ai dus;
Bucură-te, că te-ai arătat slujitor credincios Domnului Iisus;
Bucură-te, cela ce te-ai învrednicit a vedea răsplătită vechea suferință;
Bucură-te, căs-a dat păstor legiuit fraților tăi de credință;
Bucură-te, cela ce mai departe, în cuvioșie te-ai nevoit;
Bucură-te, că mai tarziu, în Mănăstirea Argeșului te-ai sălășluit;
Bucură-te, ca și acolo fiind, gândurile tale mereu spre foștii tăi păstoriți s-au îndreptat;
Bucură-te, că și la Argeș totdeauna pentru ei, lui Dumnezeu te-ai rugat;
Bucură-te, Cuvioase Sofronie, care cu mare râvnă Ortodoxia ai apărat!

Condac 12:

După osteneli îndelungate și după viețuirea ta cea curată, Cuvioase Sofronie, ai ajuns la odihna cea veșnică și acolo, împreună cu toți mărturisitorii dreptei credințe și cu sfinții, te veselești de-a pururea, cântând lui Dumnezeu, împreună cu ei: Aliluia!

Icos 12:

La ușa bisericii din Săliște, mult întristata ta soție, cu fața cernită, a stat multă vreme, plângând și așteptând întoarcerea ta. Dar n-ai mai venit, Mucenice Oprea, căci în temnița de la Kufstein ai pătimit până la moarte, iar fericitul tău suflet și-a luat zborul către cer. Pentru aceasta, toată ceată dreptcredincioșilor te cinstește cu laude, zicând ție:
Bucură-te, Mucenice Oprea, mare și zelos iubitor de Hristos;
Bucură-te, că din calea pe care o ai ales, nu te-ai mai întors;
Bucură-te, cela ce dreapta credință a poporului tău, mult ai iubit;
Bucură-te, că pentru suferințele fraților tăi ai pătimit;
Bucură-te, cela ce crucea lui Hristos până la capăt o ai purtat;
Bucură-te, că înaintea Domnului celui bun, mult har ai aflat;
Bucură-te, cela ce urâciunea defăimării nu te-a înmuiat;
Bucură-te, că făgăduința măririi deșarte nu te-a clătinat;
Bucură-te, cela ce toate desfătările lumii le-ai disprețuit;
Bucură-te, că în răsplătirile cele cereșfi ai nădăjduit;
Bucură-te, cela ce cununa muceniciei, la sfârșit, ai aflat;
Bucură-te, cela ce în ceața mucenicilor ai fost așezat;
Bucură-te, Mucenice Oprea, care cu mare râvnă credința ai apărat!

Condac 13:

O, fericită treime de sfinți mărturisitori, Visarioane, Sofronie și mucenice Oprea, care cu multă îndrăzneală ați apărat credința ortodoxă și crucea pătimirii voastre ați dus-o până la capăt! Fericiți sunteți că Bunul Dumnezeu S-a milostivit de strădaniile voastre cele sfinte pentru credința strămoșească și a adus, până în cele din urmă, în staulul Bisericii romane, pe toți cei abătuți de la Sfânta Ortodoxie. Rugați-vă neîncetat lui Hristos, Dumnezeului nostru, pentru desăvârșirea acestei reîntoarceri, pentru ca toți, un singur suflet având și o singură credință mărturisind, să cântăm Preasfintei Treimi, împreună cu voi: Aliluia! (de trei ori)

Apoi se zice iarăși Icosul întâi și Condacul întâi

Icos 1:

Stâlpare aleasă, din rădăcină sănătoasă, ai odrăslit Visarioane și din pruncie ai învățat dreapta credință. Chipul cel îngeresc l-ai luat asupră-ți din tinerețe și viața cea îngerească o ai urmat după cuviință. Pentru aceasta și noi, smeriții, cu laude te cinstim, zicând ție:
Bucură-te, cela ce ai răsărit din părinți credincioși vlăstar ales;
Bucură-te, că, din copilărie, pe urmele sfinților ai mers;
Bucură-te, cela ce, prin Sfântul Botez, harul dumnezeiesc ai primit;
Bucură-te, că întru totul vrednic de sfințitul ierarh al cărui nume ai purtat, toată viața te-ai dovedit;
Bucură-te, cela ce de tânăr multe locașuri sfinte ai cercetat;
Bucură-te, că din izvorul credinței ortodoxe din belșug te-ai adapat;
Bucură-te, cela ce și la Sfântul Mormânt cu evlavie ai ajuns;
Bucură-te, că acolo cu lacrimi fierbinți, de bucurie, ai plâns;
Bucură-te, cela ce în lavra Sfântului Sava ai fost călugărit;
Bucură-te, că de atunci și numele de Visarion tu ai primit;
Bucură-te, cela ce, toată viața, pe cărările curăției ai umblat;
Bucură-te, că totdeauna spre cele înalte ai cugetat;
Bucură-te, Cuvioase Visarioane, care cu mare râvna Ortodoxia ai apărat!

Condac 1:

Veniți, toți iubitorii de Hristos, la prăznuirea fericiților mărturisitori Visarion, Sofronie și Oprea, care au slujit adevărului și au mărturisit dreapta credință și cinstind cu evlavie ostenelile lor și lăudându-i, așa să zicem: bucurați-vă, bunilor mărturisitori și râvnitori ai adevărului!

Rugăciune către Sfinții Mărturisitori Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea

Prea aleșilor Sfinți Mărturisitori, Visarioane, Sofronie și Oprea, cu inima smerită și cu grai de laudă, cutezăm a preamări pe Hristos-Dumnezeu, Cel ce v-a arătat pe voi preafericiți mărturisitori ai dreptei credințe, mărirea Bisericii noastre. Și plecând genunchii, cu umilință și negrăită dragoste, rugăciune înalțăm vouă, celor ce ați pus mai presus de toate cele vremelnice, credința cea strămoșească. Căci tu, Cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel, cu glas de trâmbiță dumnezeiască, în mijlocul credincioșilor, întărindu-i în dreapta credință și viața ți-ai dat-o pentru Hristos. Și tu, Cuvioase Sofronie, neînfricat ai înfruntat temnița și prigonirile pentru Hristos, călăuzind turma cea binecredincioasă din Transilvania pe căile mântuirii și îndrumând Biserica Domnului Hristos pe calea cea dreaptă. Iar tu, Mucenice Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult legea cea neschimbată a lui Hristos decât pe ai tăi și decât însăși viața ta, sufletul ți-ai pus pentru dreapta credință.

De aceea, voi toți, care ați odrăslit din Biserica Ortodoxă transilvaneană și care acum vă bucurați de cinstirea mucenicilor și a mărturisitorilor lui Hristos, primiți rugăciunile noastre și mijlociți pentru noi, înaintea Bunului și Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamărit! Ocrotiți cu rugăciunile voastre turma cea dreptmăritoare, care vă cinstește ca pe niște stâlpi neclintiți ai dreptei credințe. Rugați-vă Domnului, ca să întărească dragostea și unitatea de credință dintre frați, să reverse harul păcii în inimile tuturor, să ferească turma credincioșilor de toată reaua întâmplare, ca într-un glas și un suflet să preamărim pe Cel ce este Dătătorul tuturor darurilor și Mântuitorul nostru. Privegheați și vă rugați pentru noi că izbăviți fiind prin mijlocirile voastre, de cursele celui rău, să ducem lupta cea bună a minții în toate clipele vieții noastre și să fim neclintiți în dreapta credință a moșilor și stramosilor noștri.

Bucurându-ne de dumnezeiasca mărire la care v-ați înălțat și rugându-ne vouă, ca să fiți mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamărim pentru toate, pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, zicând: slava Ție, Dumnezeule Cel mare și minunat întru sfinții Tăi în vecii vecilor, Amin!

Când ești supărat și deznădăjduit să spui doar aceste 5 cuvinte Oricând și oriunde, căci Domnul te va auzi Uite cât bine și liniște îți aduc


„Totul se dobândeşte prin rugăciune, repeta Stareţul. Voi, acum, vă apropiaţi de prima treaptă, încă nu vă ridicaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi prin uşă şi prin niciun fel de efort nu se poate intra, dacă nu va fi milostivirea lui Dumnezeu.

De aceea trebuie să cerem în primul rând: «Uşa milostivirii deschide-mi mie, Doamne». Când vei fi supărat şi deznădăjduit să spui doar: «Doamne, cruţă-mă, mântuieşte-mă şi miluieşte pe robul Tău!». În orice timp vă veţi afla, orice aţi face: şedeţi, mergeţi sau lucraţi, spuneţi din toată inima: «Doamne, miluieşte!» Când vor fi dureri şi nu le veţi putea duce, atunci îndreptaţi-vă către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu, către Sfântul Ierarh Nicolae, către sfântul al cărui nume îl purtaţi şi durerea se va uşura.”

În diferite nenorociri el sfătuia să spunem: “Doamne, cred că rabd ceea ce trebuie să primesc, ceea ce merit. Dar Tu, Doamne, după mila Ta, iartă-mă şi mă miluieşte, – şi să repeţi acestea până când vei simţi linişte în suflet”.

“Sunt oameni, observa Părintele Nectarie, care niciodată nu se adresează lui Dumnezeu, nu se roagă. Şi deodată se întâmplă să le vină în suflet melancolie, în minte zbucium şi în inimă mâhnire. Şi simte omul că, în această situaţie dezastruoasă, pe el nu îl ajută altul, nici nu îl ascultă şi nenorocirea nu i-o înţelege. Atunci omul se adresează lui Dumnezeu şi, suspinând, îi spune: «Doamne, miluieşte!», şi Domnul îl ascultă; dar la început omul abia simte harul, iar mai apoi îl simte din ce în ce mai mult şi primeşte uşurare.”

Extras din Stareţul Nectarie de la Optina, Ed. Doxologia – Colecţia Cuvioşi stareţi de la Optina, pag. 57

Pentru o astfel de iertare, Dumnezeu nu numai că-ți va ierta mulțimea păcatelor, ci îți va dărui pe deasupra și comoara cea neprețuită


Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit! După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară.

Nu ți se cere să-i dai nimic celui cu care te-ai certat, numai să-l ierți din inimă. Și, pentru o astfel de iertare, Dumnezeu nu numai că-ți va ierta mulțimea păcatelor, ci îți va dărui pe deasupra și comoara cea neprețuită – Împărăția Cerurilor, veșnica bucurie în Rai!

Fericit cel ce grabnic izgonește ura din inima sa! El nu-și otrăvește aici nervii și sus, în ceruri, va fi veșnic printre îngeri. Știind acestea, fie ca și noi, iubiții mei, să fim pregătiți ca întotdeauna să ne împăcăm cu dușmanii noștri. Să nu ne îndreptățim că celălalt nu vrea să se împace cu noi, căci dacă el nu vrea să ne ierte, ce ne împiedică pe noi să îl iertăm? Dacă el se sinucide sufletește prin vrajbă, este, oare, chibzuit ca și noi să ne pricinuim aceeași nenorocire?

Arhimandritul Serafim Alexiev

Extras din „Viața duhovnicească a creștinului ortodox”, Ed. Predania, București, 2010, pag. 146-147

Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților


Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăvit firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu ca unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci ca unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Monahia Siluana Vlad

Mare Evanghelie se rostește la sfânta biserică! Cum se te vindeci și să scapi definititv de influența răului în viața și în familia ta! Știai asta: Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu se simte împovărat de ziua de mâine! Mergi și tu și vei afla taina mare!:


Mare Evanghelie se rostește la sfânta biserică! Cum se te vindeci și să scapi definititv de influența răului în viața și în familia ta! Știai asta: Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu se simte împovărat de ziua de mâine! Mergi și tu și vei afla taina mare!:

Înverșunarea contra lui Hristos devine îndrăcire fără leac
Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

În această duminică, Biserica noastră a rânduit a așeza înaintea ochilor inimii și gândului nostru o pericopă evanghelică ce prezintă una din multele minuni săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: vindecarea unui demonizat.

Pornind de la acest fragment, se poate vorbi despre lucrarea celui rău în viața omului, despre puterea lui Dumnezeu asupra diavolului, despre neputința și statutul de tolerat al demonului, despre Hristos – Doctorul sufletelor și trupurilor sau despre alte aspecte pe care Evanghelia le scoate în evidență. Dincolo de acestea, un verset este cutremurător și acesta poate fi cheia înțelegerii lucrării lui Hristos în lume: „Și l-au rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a întors înapoi” (v. 37).

Episodul acesta scoate în evidență trei atitudini diferite: atitudinea demonizatului, atitudinea locuitorilor din ținutul respectiv și atitudinea lui Hristos. Cel care era stăpânit de un duh necurat iese cel dintâi în întâmpinarea Domnului, chiar dacă, potrivit relatării scripturistice, dialogul se poartă între Hristos și demonii care puseseră stăpânire asupra lui. Cu sigu­ranță că ceilalți locuitori ai cetății nu știau de venirea lui Hristos în mijlocul lor, în timp ce acela care locuia „prin morminte” se afla în postura de a vedea venirea Domnului.

Paradoxul demonizării, suferința care apropie de Dumnezeu

Textul evidențiază un aspect important al vieții umane: omul bolnav, aflat în nevoie și în necaz are capacitatea de a se apropia mai mult de Dumnezeu. El vede mai bine pe Domnul pentru că ochii lui sunt ațintiți mereu spre Cel de la care caută ajutorul; pe buzele lui se află mai prezent numele lui Dumnezeu, decât se află pe buzele celorlalți; gândul este mereu ancorat spre Împărăția cerurilor, în timp ce ceilalți sunt legați de grijile și problemele lumii acesteia. Mai mult chiar, omul aflat în suferință, în boală, Îl simte pe Domnul ca fiind Dumnezeu Cel adevărat. Aceasta doar dacă privește spre El și se raportează, în suferința sa, la lucrarea Celui Viu. O astfel de experiență a suferinței transfigurate îl ancorează pe om într-o relație permanentă cu Dumnezeu, din moment ce el singur se oferă și se roagă să rămână cu Iisus Hristos. Sunt nenumărate mărturii, inclusiv din închisorile comuniste sau de pe paturile spitalelor de oncologie, că astfel de oameni L-au văzut pe Dumnezeu, L-au descoperit, au vorbit cu El și L-au păstrat în inima lor tot restul vieții.

Cine nu e al lui Hristos nu suportă prezența Lui

Cealaltă atitudine care iese în evidență este cea a locuitorilor din ținutul acela al Gherghesenilor, a stăpânilor turmei de porci, a cunoștințelor, vecinilor, prietenilor sau rudelor celui care fusese demonizat. De multe ori există tendința de a-i acuza și a-i critica pe aceștia. Subliniem adeseori lipsa lor de umanitate prin faptul că nu s-au bucurat de vindecarea celui care fusese bolnav. Uneori evi­dențiem atitudinea lor față de Domnul Iisus, pe Care Îl „invită” să plece din mijlocul lor. Oricum, aproape niciodată nu îi vedem cu gând bun sau cu ochi buni. Însă probabil că atitudinea lor poate fi asemănătoare cu atitudinea noastră într-un context similar. Evanghelistul nu uită să sublinieze că acești locuitori s-au înfricoșat. Ne lasă Evanghelia să înțelegem că nu ignoranța, indi­ferența sau necredința i-au făcut pe aceștia să Îl alunge pe Hristos din mijlocul lor. Teama, frica aceea care îl paralizează pe om, i-a ținut departe de Domnul. Ei se găseau în fața unui eveniment care depășea puterea lor de înțele­gere: cel care fusese demonizat era acum vindecat și stătea în fața Mântuitorului. Pe de o parte, atitudinea lor este reacția firească a omului în fața necunoscutului: teama. Omul care nu Îl vede pe Dumnezeu se simte împovărat de ziua de mâine, de ceea ce ar putea aduce ea. Cel credincios știe că dacă va căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, toate celelalte se vor adăuga lui. Cine nu se ancorează în realitatea dumnezeirii privește cu teamă la valurile care vin spre el, însă cel care îl are pe Domnul alături va ști că Domnul este apărătorul său și nu are de cine se înfricoșa. În același timp, apropierea omului de Dumnezeu generează în suflet teama care vine din conștiința propriei nevrednicii. Este ceea ce va exclama profetul Isaia în momentul vederii lui Dumnezeu: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5). Puterea lui Dumnezeu arătată în vindecarea demonizatului îi înfricoșează pe cei care veniseră să vadă confirmarea spuselor păzitorilor porcilor. Conștiința și realitatea păcatului sădesc în om frica de Dumnezeu și, prin aceasta, incapacitatea de a-L primi pe Hristos în propria inimă. Chiar dacă „frica de Dumnezeu este începutul înțelep­ciunii”, dobândirea apropierii și cunoașterii lui Dumnezeu se face doar în și prin iubire. Gherghesenii au rămas doar la teamă și nu au reușit să depășească bariera care i-ar fi făcut să Îl invite pe Hristos în casele și sufletele lor, iar nu în corabie, după cum au și făcut-o.

Smerenia adâncă a Domnului

A treia atitudinea ce poate fi observată din acest episod al vindecării demonizatului este însăși atitudinea Domnului Iisus Hristos. Aceasta este cu adevărat surprinzătoare, pentru că ea are o dublă direcție: spre omul bolnav și spre cei care veniseră din cetate. Scriptura evidențiază faptul că Hristos, după săvârșirea minunii, vorbește doar omului aflat în necaz. Mai întâi vorbește demonilor care puseseră stăpânire peste el, poruncindu-le să iasă și să intre în turma de porci, și apoi se adresează omului nou, celui vindecat, îndemnându-l să meargă la casa lui și să vestească slava și lucrarea lui Dumnezeu. Domnul Hristos vorbește celor care îi ies în întâmpinare, celor care sunt gata să primească cuvintele Sale. Este ceea ce subliniase Însuși Domnul mai înainte, în debutul aceluiași capitol (8, 1-15), prin pilda semănătorului. Se observă astfel că pentru a putea relaționa cu Dumnezeu, pentru a putea auzi și percepe cuvintele Sale este nevoie ca omul să se arate dispus să le asculte pe acestea. Fără propria disponibilitate, fără deschiderea inimii spre Cel ce este Lumina lumii, omul nu poate auzi cuvintele divine.

Este ceea ce se întâmplă cu gherghesenii veniți să vadă minunea. Evanghelia arată că ei vorbesc cu Mântuitorul și îi cer să plece din ținutul lor, din mijlocul lor. În mod paradoxal, Hristos nu le adresează nici un cuvânt. El nu vorbește cu ei, nu le spune nici un cuvânt, ci în chip smerit intră în corabie și Se întoarce spre Capernaum. Se poate observa delicatețea divină, smerenia plină de bun-simț a dumnezeirii. Mântuitorul nu se apără înaintea celor care Îl izgonesc, nu le reproșează atitudinea lor, și nici nere­cunoștința. De fapt, niciodată nu a făcut lucrul acesta. Hristos Domnul se prezintă pe Sine ca fiind Mielul fără de glas, ce primește jignirile oamenilor și poartă povara păcatelor lor. Nu este prima dată când Hristos se retrage smerit dinaintea oamenilor. A mai făcut aceasta și în Nazaret (Luca 4, 16-30) sau atunci când doreau să-L facă împărat. Când nu este dorit sau înțeles, Hristos nu Își impune dumnezeirea Sa. El Se descoperă doar celor care doresc să-L primească și vor să intre în relație cu El. În fața celorlalți Se retrage tăcut, lipsindu-i de bucuria petrecerii împreună cu El.
Pr. Lect. Dr. Paul-Cezar Hârlăoanu
Ziarul Lumina

Sursa: rugati-va-neincetat

Sfântul Lavrentie de la Cernigov: Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie Cutremură-te, suflete, să nu ajungi acolo


Sfântul Lavrentie de la Cernigov: Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie! Cutremură-te, suflete, să nu ajungi acolo!

Stau sufletele în focurile iadului, precum peştişorii puşi la saramură în butoaie

Sufletele oamenilor in iad

Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri, Părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd:

– Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie.

Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi:

– Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere.

Sfântul Lavrentie de la Cernigov

Sursa: rugati-va-neincetat

Aprinde candela Alungă răul din casa ta, pentru că puterile demonice iubesc întunericul Cine nu poate ţine candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă măcar în aceste momente:


Cine nu poate ţine candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă măcar în aceste momente:
De ce aprindem candela şi care este semnificaţia „jertfei de lumină“: „Puterile demonice iubesc întunericul“
Lumina candelei din biserică ori de acasă ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre. Preoţii spun că aprinderea candelei semnifică nădejde, credinţă şi dragoste.
Biserica Ortodoxă foloseşte în cultul divin, alături de lumânări, şi candele, cu una, două sau mai multe lumini.
Candela reprezintă, ca şi lumânarea, aceeaşi jertfă de lumină ce se degajă din “untdelemnul bucuriei”. De asemenea, este bine să aprindem candela pentru a alunga duhurile rele şi a ne curăţa mintea de gândurile negre care ne dau târcoale. “Pentru ca frica să cuprindă puterile diavoleşti care uneori ne asaltează chiar la vremea rugăciunii şi ne depărtează gândurile de la Cel care ne-a creat. Puterile demonice iubesc întunericul şi tremură la cea mai mică lumină, în special la cele care sunt ale lui Dumnezeu şi la cele care Îi sunt bineplăcute lui Dumnezeu”, spun preoţii. “Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” “Candela este lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui să o ţinem tot timpul aprinsă în casă. Vă amintiţi pilda fecioarelor din Evanghelie, care aşteptau pe Mântuitorul, cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient undelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuă a candelei este răspunsul creştinului la îndemnul Mântuitorului: “Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 13)”, notează doxologia.ro. Părintele Ramon Eugen Ilie, preot paroh la biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Călăraşi, ne vorbeşte despre semnificaţia acestui gest, făcând referire la parabola celor zece fecioare. “Citind această pildă transmisă de Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti ne pregătim pentru cea de-a doua venirea a Mântuitorului. El este Mirele, iar noi trebuie să fim mereu gata să-l întâmpinăm. Să avem candela credinţei aprinsă în suflet şi dăm dovadă de putere, pentru că numai astfel putem ajunge în Împărăţia veşnică”, spune părintele Ramon. Minunatul undelemn al milostivirii Când Domnul se suia la Ierusalim şi se ducea la Patimă a spus ucenicilor Săi şi această parabolă, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuţi şi mai ales de milostenie. Pe cinci dintre fecioare le numeşte întelepte căci împreună cu fecioria au avut şi minunatul şi îmbelşugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeşte nebune pentru că, deşi şi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi au adormit toate fecioarele, adică au murit. Cu adevărat moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care au avut undelemn din belşug au intrat cu Mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau undelemn din destul îl căutau după ce s-au sculat din somn. “Aici trebuie să subliniem câteva învăţăminte. Cele cinci fecioare care au rămas fără undelemn simbolizează lumea care aleargă după grijile acestei vieţi: ne preocupăm îndeaproape de bani, de ceea ce mâncăm sau de ceea ce bem. Uităm lucrul cel mai important: sufletul. Abia atunci când avem nevoie de Dumnezeu, când ne loveşte necazul, ne dăm seama că uşile ni se închid, la fel ca celor cinci fecioare neînţelepte. Aprinzând lumânări şi candele, ne arătăm fii ai Învierii, care aşteaptă venirea Mirelui pentru a doua oară, când El va fi Judecător şi Împărat al tuturor. Lumânarea, ca şi candela aprinsă, sunt şi daruri ale omului către Dumnezeu”, spune părintele Ramon Eugen Ilie. Alegem lumina Şi Sfânta Scriptură ne învaţă că lumina este un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire adus sfântului zugrăvit în icoană, este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Candelele se aprind atât în biserică şi la icoanele din casele credincioşilor, precum şi în cimitire, la mormintele celor dragi. Bătrânii, mai ales, ţin candela aprinsă, pentru ca nu cumva să le vină ceasul sfârşitului pe neaşteptate şi să moară fără lumină, să meargă la Hristos fără lumină. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia luminii. Alegem lumina pentru că lumina este semnul că vrem să ajungem la Dumnezeu. Ce fel de candelă trebuie să folosim În fiecare casă trebuie să existe cel puţin o candelă, cu ulei şi fitil. Nu este potrivit să se folosească beculeţe, sau leduri, pentru că adevărata candelă, ca şi lumânarea, trebuie să folosească spre ardere ulei curat sau ceară curată. Creştinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, în vreun fel anume, merge să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru şi al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă, este bine să o aprindă seara, sau ori de câte ori se roagă. De asemenea, aprindem candela în zilele de sărbătoare, începând de seara din ajunul sărbătorii respective.
Rugăciune la aprinderea candelei
“Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin! Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin! ”
Sursa: Adevarul.ro

Sursa: rugati-va-neincetat

Pr. Cleopa: ”Ţi-a pus diavolul pecetea, de aceea n-o mai ridici Fă cruce, femeie, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu” Ce înseamnă 666


Pr. Cleopa: ”Ţi-a pus diavolul pecetea, de aceea n-o mai ridici! Fă cruce, femeie, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu!” Ce înseamnă 666!

Fă cruce, femeie, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu!” Ce înseamnă 666!!!

Părinte, ce ne puteţi spune despre pecetea lui Antihrist, 666, despre care se vorbeşte în Apocalipsă?

Frate, tu crezi că se ia aşa după slovă, 666? Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea din urmă, şi anume: poftă fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ; închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere; şi al treilea şase înseamnă mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie. Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin cifrele 666, stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale.

Păi voi gândiţi că o să fie o pecete cu cifrele 666?

Prostii! La Apocalipsă, dacă ceri tu 666, eu îţi cer ţie „jivină gândită“ şi „cal galben“ şi „cal roib“ şi „cal negru“ şi „cetatea care naşte“. Cetatea se face femeie şi naşte. Ia să-mi spui tu mie ce-s acelea? Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu, cele şapte trâmbiţe, ce-s acelea? Păi spune, măi!

Cea mai blestemată sectă din lume, care ne ameninţă, este secta iehoviştilor. Ce hule grele aduc ei împotriva dumnezeirii! Ei nu cred în Hristos. Este o sectă politică iudaică, care luptă împotriva creştinismului şi încearcă să atace dogma Preasfintei Treimi, căci despart pe Tatăl de Fiul şi de Sfântul Duh. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt ? Hristos este Cuvântul Tatălui. A fost vreodată Tatăl fără Duh? Ce spune în Psalmul 12: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor“. A fost vreodată Tatăl fără Cuvânt sau fără Duh? N-ai văzut la facerea omului? „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“. Cu cine se sfătuia Tatăl, dacă nu era Fiul şi Duhul Sfânt? N-ai văzut la amestecarea limbilor: „Să ne pogorâm, să le amestecăm limbile“. Sfânta Treime de la început se descoperă în cele mai tainice Scripturi. Deci răul din draci acesta este: poftă fără minte, închipuire pripită şi mânie fără judecată. Asta înseamnă 666! „Şi va veni o sectă la sfârşitul lumii, zice Sfântul Andrei, care nu va face cruce şi le va pune Antihrist pecetea pe mâna dreaptă şi n-o vor ridica la frunte; că fruntea este partea raţională a sufletului, adică mintea“.

Am avut mai demult câteva femei baptiste tocmai de la Abrud-Alba. Două au făcut cruce. De 30 de ani erau baptiste. Una a zis: – Părinte, nu fac cruce!

– Fă cruce!, îi spun.

– Nu fac, nu pot ridica mâna în sus!

-Ţi-a pus diavolul pecetea, de aceea n-o mai ridici! Fă cruce, femeie, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu!

– Nu, că nu pot ridica mâna! Şi eu îi iau mâna dreaptă şi-i fac cruce de trei ori pe faţă.

– Văleu! Văleu! Acum am putut-o ridica! Aşa a fugit de la dânsa diavolul care o stăpânea.

– Vai, tare mă simt uşoară!

– Da! Acum s-a dus dracul de pe mâna ta!

Apoi am mărturisit-o şi s-a întors din nou la Biserică. Vedeţi puterea Sfintei Cruci?

Părintele Cleopa Ilie

Sursa: ”Ne vorbeşte părintele Cleopa”, Volumul 3.

Sursa: rugati-va-neincetat

Maica Siluana lămurește asta, odata pentru totdeauna, pe înțelesul tuturor: Se moștenește boala, și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem?


Maica Siluana lămurește asta, odata pentru totdeauna, pe înțelesul tuturor: Se moștenește boala, și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților! Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem?

Transmiterea păcatului de la părinți la urmași este o realitate omenească valabilă și în afară Bisericii și în Biserică. Dar avem nevoie să cunoaștem învățătura ortodoxă despre păcat.

În ortodoxie, Sfinții Părinți deosebesc „păcatul firii”, care este ireproșabil, de „păcatul voinței libere” care este reproșabil. Păcatul firii, care locuiește în mădularele trupului nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel este consecința păcatului voii libere a protopărinților prin care omul s-a rupt interior de Dumnezeu crezând că-și afirmă autonomia și libertatea. Dar n-a făcut decât să aleagă moartea sufletului, pentru că viața adevărată a acestuia este „suflarea” neîntreruptă a lui Dumnezeu. Ca urmare firea lui s-a corupt, s-a îmbolnăvit, a devenit stricăcioasă și muritoare. Această stare a firii căzute se transmite urmașilor. Se moștenește boala și nu vinovăția pentru păcătele personale ale părinților. „S-a îmbolnăvit firea prin păcat datorită neascultării unuia, adică a lui Adam, astfel cei mulți au devenit păcătoși nu ca unii care au încălcat porunca odată cu Adam, ci ca unii ce s-au făcut părtași firii aceluia, căzute sub legea păcatului. Așadar, precum s-a îmbolnăvit firea omului în Adam prin stricăciunea neascultării și astfel au pătruns în ea patimile, la fel ea a fost curățită din nou prin Hristos (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Monahia Siluana Vlad
***
Păcatele părinţilor care se transmit copiilor. Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem?

Ce părere aveţi despre ceea ce se spune despre păcatele părinţilor care se transmit copiilor?

Dacă spune Sfânta Scriptură, e adevărat. Şi noi vedem asta acum cu copiii care au fost în stradă sau care sunt în orfelinate. Cei cu care lucrez eu vin din stradă şi au păcatele părinţilor pe care le-au „moştenit”, le-au învăţat şi le-au perfecţionat. Ce putem face? Cum se rupe acest mecanism care pare un blestem? Prin binecuvântare. Cum se opreşte păcatul? Prin iertare. Copilul care vrea să se elibereze de povara păcatelor părinţilor trebuie să-şi ierte părinţii şi să se roage pentru iertarea lor. În primul rând un părinte care a făcut păcate, a făcut păcat faţă de mine. Eu trebuie să spun: „Tata a tăcut păcate faţă de mine, dar eu, Doamne, vreau de la Tine puterea să-l iert. Te rog iartă-l!”. Tata o bătea pe mama, acesta este un păcat, m-a rănit pe mine, mi-a fost frică, mi-a rănit copilăria, mi-a rănit viaţa. Tata a băut, a tăcut păcat pentru mine, l-am urât, l-am judecat, m-a complexat, râdeau copiii de mine în sat, am suferit. „Doamne, iartă-l pe el” şi împacă-te cu tatăl tău în tine, urând păcatul din el şi iertând suferinţa pe care ţi-a pricinuit-o. Un copil e rupt lăuntric atunci când îşi urăşte părinţii. Părinţii sunt prezenţi în noi, în trupul nostru, în celula noastră, (cu ADN-ul, cum spune ştiinţa), în felul nostru de a vedea viaţa şi oamenii.

Păcatul omului îşi pune pecetea pe trup, pe relaţii, pe toată viaţa lui. Ei, părinţii sunt în noi mai mult decât ne dăm noi seama. E nevoie să ne eliberăm de robia moştenirii păcătoase. Şi ne putem elibera numai prin iertare. Nu există altă cale de vindecare decât iertarea. Să nu ne amăgim că am iertat, pentru că am uitat. Până nu-mi voi vindeca celula de păcatul meu, care e ura împotriva celui care mi-a făcut rău, cu puterea iubirii şi iertării lui Hristos Dumnezeu. Mulţi oameni scapă de boli grave împăcându-se cu părinţii, iertând.

Cunosc un tânăr care avea un tată alcoolic şi nu putea să se împace cu el. Într-o noapte, de înviere, era pregătit pentru împărtăşanie şi tatăl său se îmbătase în seara aceea, vorbise urât despre Biserică şi despre înviere şi despre el că se face popă şi că e prost, că nu există Dumnezeu. Şi atunci el l-a zgâlţâit, l-a cam împins, aproape că l-a lovit. Şi a venit disperat la mine şi a zis: „Ce să fac? Nu mă mai pot împărtăşi!”. Şi am zis: „Copile, cum să nu poţi să te împărtăşeşti? Păi, ce zice Mântuitorul? Du-te şi te împacă cu cel care are ceva împotriva ta şi vino la altar. Du-te şi cere iertare tatălui tău”. „Imposibil! În primul rând că el m-a supărat Pe mine”. „Tu fă porunca! Du-te şi te împacă cu el, du-te şi cere-i iertare că l-ai zgâlţâit. Puteai să rabzi. Şi după aceea te duci şi te spovedeşti repede la părintele”.

Asta era în Sâmbăta Mare la ora Şase. S-a dus acasă şi la ora opt a venit la mine transfigurat. A zis “Doamnă – eram încă în învăţământ – vă mulţumesc, mi-am găsit tata. Când i-am zis „tată, iartă-mă” m-a luat în braţe, a început să Plângă”. A descoperit că-şi iubeşte tatăl şi că tatăl îl iubea; dar pentru că tatăl ştia că fiul îl dispreţuieşte pentru toată mizeria lui, devenea şi mai rău şi mai abuziv, simţea nevoia să-l lovească. Fiul nu putea să-l iubească pentru că îl confunda cu răutatea pe care o vedea, nu putea să vadă dincolo. Dar a făcut porunca Mântuitorului cu ce-a avut, cu voinţa, formal, n-a simţit nevoia să-i ceară iertare. A crezut însă în nebunia cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este credinţa noastră. Şi Dumnezeu a tăcut o minune. Şi face mereu, trebuie doar să vrem.

Monahia Siluana Vlad

Sursa: rugati-va-neincetat