Rugăciunea de 100 de cuvinte pe care dacă o rosteşti în fiecare zi până la Sfânta Maria Mare te fereşte de rele şi pagube Au mai rămas 7 zile Aceasta este:


Rugăciunea de 100 de cuvinte pe care dacă o rosteşti în fiecare zi până la Sfânta Maria Mare te fereşte de rele şi pagube! Au mai rămas 7 zile! Spune-o negreşit şi vei vedea minuni! Maica Domnului să-ţi lumineze calea şi ţie, celui ce o spui cu credinţă mare! Aceasta este:

Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (din cadrul Acatistului Adormirii Maicii Domnului)

 

Preasfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, depărtează de la noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, trândăvirea, uitarea, nerecunoştinţa, lenevirea şi toate gândurile cele rele şi viclene, urâte şi defăimătoare. Alungă-le de la inimile noastre cele ticăloase şi de la sufletele noastre cele întinate şi de la mintea noastră cea întunecată. Stinge văpaia patimilor noastre şi ne ajută, că neputincioşi suntem. Fereşte-ne de aducerile aminte, de deprinderile cele viclene şi de toate faptele cele rele, din noapte şi din zi, şi ne izbăveşte de ele. Că preabinecuvântat şi preamărit este numele tău cel sfânt, în cer şi pe pământ, în vecii vecilor. Amin.

***

 

Sinaxar la Adormirea Maicii Domnului

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: „Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare”. Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca şi cum ar fi fost nişte slugi însufleţite.

 

După rugăciune s-a întors acasă şi, îndată, s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânări şi mulţumind lui Dumnezeu şi chemând rudeniile şi vecinii, şi-a grijit toată casa, şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea de îngroparea ei. Şi a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredinţarea celor zise, a arătat şi darul ce i se dăduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, dacă au auzit acestea, au plâns cu tânguire şi cu lacrimi şi au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat să nu rămână sărace de dânsa. Iar Preacurata le-a făgăduit că, mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci şi pe toată lumea o va cerceta şi o va umbri. Şi aşa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a arătat despre cele două veşminte ale sale ca să le ia două văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene şi cunoscute şi de la dânsa le era hrana.

 

Bucură-te Maica Vieţii!

 

Şi vorbind ea acestea şi învăţând, s-a făcut fără de veste sunet de grabnic tunet, şi arătare de mulţi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toţi ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau şi de Dumnezeu înţelepţii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei şi Timotei.

 

Aceştia, dacă au aflat pricina venirii lor, aşa adunaţi fiind, au zis aceste cuvine către dânsa: „Noi, o, Stăpână, ştiindu-te în lume, ca şi cu singur Stăpânul nostru şi Dascălul ne mângâiam; dar acum cum vom putea să suferim greul acesta? Însă de vreme ce cu voia Fiului şi Dumnezeului tău te muţi spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi şi lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite”. Acestea au zis şi vărsau lacrimi, iar ea a zis către dânşii: „Prietenii mei şi ucenicii Fiului şi Dumnezeului meu, nu faceţi bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiţi trupul, precum eu îl voi închipui pe pat”.

 

Când s-au săvârşit cuvintele acestea, iată a sosit şi minunatul Pavel, vasul cel ales, care căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat şi deschizându-şi gura a lăudat-o cu multe cuvinte, zicând: „Bucură-te Maica Vieţii, împlinirea şi încheierea propovăduirii mele; că deşi pe Hristos Fiul tău trupeşte pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se părea că pe Dânsul Îl văd”.

 

Au vrut să răstoarne patul Preasfintei

 

După aceasta, luând Fecioara iertăciune cu toţi, s-a culcat pe pat şi şi-a închipuit preacuratul său trup precum a vrut; şi a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi paşnica ei petrecere, şi i-a umplut şi pe dânşii de binecuvântarea ei. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul.

 

Şi îndată ochii orbilor s-au luminat şi auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat şi tot felul de patimă şi de boală lesne se tămăduia. După aceea a început Petru cântarea cea de ieşire şi ceilalţi Apostoli; unii au ridicat patul, alţii mergeau înainte cu făclii şi cu cântări, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit şi îngerii cântând şi văzduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omenească.

 

Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, chemând pe unii din popor, i-au înduplecat să răstoarne patul în care era aşezat trupul cel de viaţă începător. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndrăzneţii şi obraznicii aceia; le-a făcut pedeapsă tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-înşii, care mai nebuneşte se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit şi de amândouă mâinile, care au rămas spânzurate de pat, tăiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tămăduire, şi s-a făcut sănătos ca şi mai-nainte. În acelaşi chip şi cei ce orbiseră, crezând şi punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.

 

Toma întârzie din nou

 

Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au aşezat acel de viaţă începător trup în mormânt, şi au stat trei zile lângă dânsul, auzind neîncetat glasuri îngereşti.

 

Şi de vreme ce, după dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adică Toma, care nu s-a aflat la preamărita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte şi întristat, că nu se învrednicise să vadă şi el ca şi ceilalţi Apostoli trupul; şi au deschis cu socoteală mormântul pentru dânsul ca să se închine şi el acelui preasfânt şi preacurat lăcaş, adică trupului Născătoarei de Dumnezeu.

 

Şi dacă a văzut s-a minunat că a aflat mormântul fără de sfântul trup, şi era numai giulgiul, care rămăsese mângâiere Apostolilor şi tuturor credincioşilor, şi mărturie nemincinoasa a mutării Născătoarei de Dumnezeu. Că şi până astăzi mormântul cel cioplit în piatră aşa se vede lipsit de trup şi este cinstit cu închinăciune, întru mărirea şi cinstea preabinecuvântatei măritei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.

 

 

Sursa: rugati-va-neincetat

Îndeplinirea dorinţelor dacă faci asta 9 marţi la rând, la acelaşi preot Într-a 10-a, e bine să aduci mulţumire Ce trebuie să faci, pas cu pas:


Îndeplinirea dorinţelor dacă faci asta 9 marţi la rând, la acelaşi preot! Într-a 10-a, e bine să aduci mulţumire! La Biserica „Sfântul Antonie cel Mare”-Curtea Veche, chiar în centrul Bucureştiului! Aici te închini şi la icoana Sfintei Parascheva pictată de Părintele Arsenie Boca! Iată ce trebuie să faci!, pas cu pas:

Pelerinaj în fiecare zi de marţi la cea mai veche biserică din Bucureşti

 

În centrul istoric al Bucureştiului, peste drum de vestitul Han al lui Manuc, se înalţă silueta impunătoare a unei biserici despre care puţini trecători ştiu că este cea mai veche biserică din Bucureşti, fost lăcaş de închinăciune pentru domnitorii Mihai Viteazul, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi alţi iluştri voievozi ai Ţării Româneşti din veacurile XVI-XVIII. Înconjurată de flori şi verdeaţă, biserica este şi astăzi o adevărată bijuterie a artei vechi româneşti din zona istorică a Capitalei, intrată într-un amplu proces de restaurare, aici deschizându-se, de curând, un vast şantier.

 

Biserica „Sf. Antonie cel Mare“ este unicul lăcaş de cult din România unde în fiecare zi de marţi este sărbătoare. Pentru că, fie iarnă, fie vară, fie viscol, ploaie sau arşiţă, aici, în fiecare marţi, de la ora 6:30 şi până seara, la orele 20:00, vin, într-un pelerinaj continuu, sute, şi uneori mii, de credincioşi din Capitală şi din toată ţara să se închine la icoana făcătoare de minuni a Sf. Antonie cel Mare şi să ia parte la slujbele de dimineaţă şi de după-amiază.

 

Mircea Ciobanul, ctitorul de la 1559

 

Veche capitală a Ţării Româneşti, oraşul Bucureşti păstrează numeroase monumente de artă medievală, printre care o serie de biserici şi mănăstiri vechi construite în secolul al XVII-lea, când oraşul a devenit reşedinţă statornică a voievozilor munteni. Dintre toate lăcaşurile de cult existente pe atunci la vechea Curte Domnească – numită, după părăsirea ei, în 1775, Curtea Veche -, a supravieţuit timpului doar Biserica „Sfântul Antonie cel Mare“, numită la început biserica Domnească Mare, iar ulterior Buna Vestire.

 

De când datează biserica?

 

Iată o întrebare la care au încercat să răspundă mulţi istorici şi cercetători bisericeşti, începând cu N. Stoicescu, Radu Poescu, Ştefan Olteanu, D. Almaş, Nicolae Vătămanu, M. Cazacu, Panait I. Panait, O. Greceanu, Cristian Moisescu, preotul Ioan Dărvărescu şi terminând cu arhim. Visarion, preotul Dinu Provian şi chiar marele istoric N. Iorga.

 

Cu toate că există unele diferenţe de opinii, cei mai mulţi dintre aceştia sunt de acord că trebuie luat ca reper de bază pisania pusă de Ştefan Cantacuzino deasupra uşii de la intrare, pisanie care a înlocuit vechea inscripţie din secolul al XVI-lea şi în care stă scris: „Aceastâ sfântă şi dumnezeiască biserică, unde să cinsteşte hramul Blagoveştenia preaslăvitii Născătoarii de Dumnezeu şi pururea Fecioarii Mariei, din temelia ei iaste zidită de bătrânul Mircea vodă şi în urmă de fiiu-său, Pătraşco vodă, cu fraţii săi, Radul şi Mircea cel Tânăr, o au înfrumuseţat şi o au zugrăvit“.

 

Mircea Vodă din pisanie este, potrivit celor mai mulţi dintre istorici, Mircea Ciobanul, care a domnit, prima oară, între anii 1545-1553 şi, a doua oară, între 1558-1559, în scaun urmându-i fiul, Petru cel Tânăr (1559-1568). Din pisanie rezultă deci că biserica a fost zidită de Mircea Ciobanul, în a doua domnie, fiind terminată şi zugrăvită de urmaşul său, Petru cel Tânăr. La această mărturie se adaugă şi Cronica ţării, redactată în secolul al XVII-lea, pe baza unor însemnări mai vechi, în care se afirmă că Mircea Ciobanul ar fi făcut „biserica cea domnească din Bucureşti“, unde a fost îngropat la 21 septembrie, în anul 1559, an acceptat pentru terminarea construcţiei lăcaşului. Într-un alt act domnesc de cancelarie la 13 mai 1563 este amintită prima oară biserica domnească de curând terminată. Paternitatea lui Mircea Ciobanul asupra lăcaşului i-a fost recunoscută şi prin faptul că portretul său şi al doamnei Chiajna – apriga fiică a lui Petru Rareş şi soţia lui Mircea Vodă – se păstrează în pictura votivă, aflată pe latura vestică a peretelui.

 

Biserică pentru înscăunarea domnitorilor

 

Numeroase alte documente istorice menţionează şi faptul că, în aceeaşi perioadă cu biserica, Mircea Ciobanul a întreprins o serie de lucrări de refacere la vechea reşedinţă domnească din Bucureşti, căreia îi lipsea, la acea dată, un lăcaş de rugăciune. Acest lucru se întâmpla într-o etapă în care oraşul Bucureşti cunoştea o puternică dezvoltare economică, îndeosebi în domeniul meşteşugurilor şi comerţului. Dovadă că, după construirea ei, noua curte domnească a devenit centrul oraşului.

 

Pe lângă ea, trecea Uliţa Mare, în jurul căreia s-au aşezat meşteşugarii şi negustorii din Capitală. Uliţele unde s-au stabilit aceştia – numite mai târziu Blănari, Şelari, Mămulari, Boiangii, Bărbieri, Lipscani – se găseau în preajma curţii domneşti; tot în această zonă exista şi „pazarul“ (piaţa) oraşului, amintit prima oară la 13 mai 1563, în acelaşi document cu biserica domnească. Datorită concentrării vieţii economice, tot aici se vor construi, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, cele mai numeroase hanuri: Şerban Vodă, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan Grecesc etc.

 

Plasarea monumentului în contextul clădirilor curţii domneşti este dovedită şi de faptul că peretele de est al palatului voievodal se află la numai 10 m faţă de intrarea în biserică, aproximativ pe axul longitudinal al lăcaşului păstrându-se, în zidul edificiului domnesc, culoarul de intrare spre sala tronului şi spre apartamentele domneşti. Aceasta dovedeşte apropierea dintre casele domneşti şi biserică, unde accesul se făcea direct din palat.

 

Prin aceasta şi prin faptul că lăcaşul avea un aspect policrom deosebit de bogat dat de învelitorile sclipitoare, frumuseţea profilelor soclului, forma artistică a cornişei, firidelor, turlei şi faţadelor cu podoabe de arcaturi şi panouri de cărămidă aparentă, biserică domneasc era, la acea vreme, cea mai importantă construcţie religioasă din Bucureşti, simbol pentru evoluţia arhitecturii româneşti, exemplu remarcabil de logică constructivă, de juste formule decorative aplicate unui material puţin pretenţios, maleabil şi destul de durabil, cum este cărămida.

 

La icoana făcătoare de minuni

 

Cu mult înainte de vremurile noastre, biserica purta numele de „Buna Vestire“. Acesta îi era şi hramul, unicul de altfel.

 

Se ştie că la 1847 a avut loc un mare incendiu în Bucureşti, care a afectat marea parte a oraşului. Aici, lângă Curtea Veche, în piaţa din faţa ei, se afla o închisoare, o puşcărie, care avea în incintă o biserică cu hramul Sf. Antonie cel Mare. La incendiul respectiv a ars totul în această zonă, şi puşcăria şi biserica ei, şi clădirile din jur. Dar „din dumnezeiască pronie“, Biserica „Buna Vestire“ nu a fost mai deloc afectată. Era al treilea incendiu prin care trecea şi căreia îi supravieţuia, în condiţiile în care de pe urma pârjolurilor nu rămânea cam nimic în picioare.

 

„Minunea care s-a întâmplat cu biserica noastră – ne-a spus părintele Gheorghe Zaharia (foto) – s-a petrecut şi în curtea închisorii, dar nu cu clădirea în sine, ci cu icoana Sf. Antonie cel Mare, care nu a ars, care a fost scoasă nevătămată din pârjol. Era singura icoană, singurul obiect, singura bucată de lemn scoasă întreagă din foc, ca şi când nu ar fi trecut nimic peste ea, doar ceva praf şi ceva funingine. Eclesiarhul bisericii noastre de atunci, părintele Visarion, a luat icoana de acolo şi a adus-o la Buna Vestire. De atunci biserica noastră a preluat şi hramul bisericii arse. În timp, datorită minunilor săvârşite de icoană în cazul celor ce s-au rugat la ea – vindecări de boli, ajutorări la necazuri, aducerea de rod în gospodării, întemeierea de familii, spor în case etc – sărbătoarea Sfântului Antonie cel Mare a devenit tot mai importantă. Alinarea găsită la această icoană şi în rugăciunile înălţate aici în fiecare marţi de către credincioşi, împreună cu toţi preoţii slujitori, s-a dus în toate cartierele Capitalei, în oraşele din jur şi mai departe. Din om în om, din vorbă în vorbă.

 

Prea Fericitul Teoctist o numea uneori şi «biserica rugătoare pentru săraci», pentru că aici îşi găsesc alinare şi ajutor mulţi dintre cei care au dificultăţi financiare: bani de recuperat, datorii de plătit, solicitări de amănări la plăţi, de ştergerea a unor debite ş.a.m.d. Noi aici citim deseori şi pomelnicele celor care nu au bani să şi le plătească. Şi oamenii ştiu acest lucru, iar când au bani vin şi ajută biserica foarte mult, ca recunoştinţă, ca mulţumire. Astfel, prin tradiţie, s-a ajuns ca sărbătorirea Sf. Antonie cel Mare să se facă aici în fiecare zi de marţi, când expunem icoana în curtea bisericii şi credincioşii vin să se închine de dimineaţă şi până seara.“ Marţea, oamenii dau acatiste, preoţii slujitori ţin două rânduri de slujbe, dimineaţă şi după-amiaza, spovedesc, împărtăşesc şi se roagă pentru şi împreună cu credincioşii. Ziua de marţi este considerată de toţi credincioşii din Capitală şi pelerinii din alte zone care vin aici ca fiind cea mai importantă pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi a se ruga la Sf. Antonie cel Mare.“

Grigore Radoslavescu

ZiarulLumina.ro.

***

Sute de femei vin la aceasta biserica din Capitala pentru a-si indeplini dorintele. Se spune ca Icoana Sfantului Antonie cel Mare face adevarate minuni

 

O biserica din Capitala a devenit tot mai cautata de credinciosii care isi cauta sufletul pereche si vor sa-si intemeieze o familie! Multe tinere spun ca minunea vine de la Icoana Sfantului Antonie cel Mare, aflata in lacasul de cult.

 

Speranta si credinta le poarta pe multe tinere, in fiecare zi de marti, pe o alee mica, ce duce la Biserica Curtea Veche situata in Centrul Istoric al Capitalei.Aici se afla icoana Sfantului Antonie cel Mare despre care se spune  ca e facatoare de minuni.

 

Se spune ca  dorintele se-ndeplinesc dupa savarsirea unui ritual pe care credinciosii il respecta cu sfintenie timp de noua zile de marti,  la rand.

 

In cea de-a zecea zi de marti,  in semn de multumire,credinciosii aduc  la biserica undelemn, faina si paine.Aceste alimente  sunt sfintite de preoti si date, apoi, nevoiasilor.

Cei care păşesc pragul bisericii se pot închina la moaştele Sfântului Antonie cel Mare (un fragment primit din Franţa), la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie, precum şi la cea a Sfintei Parascheva pictată chiar de renumitul şi îndrăgitul duhovnic Arsenie Boca.

Sursa: rugati-va-neincetat

Minune: A văzut-o pe Maica Domnului cu mâinile ridicate, care i-a zis: „Nu-ţi fie frică, o să fie bine” Minunea Maicii Domnului în Galaţi


Această minune a fost povestită de un marinar din Galaţi cu care s-a petrecut minunea.

Lucra pe un petrolier. Descărcând odată petrolul pe care-l aduseseră, a primit ordin de la căpitan să sudeze câteva fisuri pe care le suferise cazanul în care fusese petrolul. Atunci el a refuzat, spunând că nu poate face acest lucru, atâta timp cât cazanul nu este aerisit şi mai are reziduri de petrol, deoarece s-ar putea să explodeze. Căpitanul, nebăgându-l în seamă, a dat ordin altor doi muncitori să sudeze.

Marinarul s-a apucat de altă treabă, undeva deasupra cazanului.

În momentul în care cei doi s-au apucat de sudat, s-a întâmplat exact ceea ce prevăzuse ma-rinarul: cazanul a explodat, cei doi au fost ucişi, iar marinarul a fost aruncat în aer la o înălţime de 30 m. În clipa în care a străbătut aerul, şi-a văzut toată viaţa sa, iar când a ajuns la acea înălţime, a văzut-o pe Maica Domnului cu mâinile ridicate, care i-a zis: „Nu-ţi fie frică, o să fie bine!”.

Căzând înapoi tot pe corabie, s-a ales doar cu câteva coaste rupte, care i s-au vindecat în scurt timp.

Mare este mila Maicii Domnului!

(Monah Pimen Vlad)

***
Rugăciune către Maica Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății. Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor.

Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: rugati-va-neincetat

CUTREMURĂTOR: „A deschis ochii şi mi-a spus: Am văzut iadul, mamă” Caz real care te va pune pe gânduri..


CUTREMURĂTOR: „A deschis ochii şi mi-a spus: Am văzut iadul, mamă”! Caz real care te va pune pe gânduri.. Te îngrijești de toate, dar uiți că totul e pe ceas și iată ce te așteaptă dincolo.. :

„Am văzut iadul, mamă”, i-a spus Ionuţ, în vârstă de 22 de ani, mamei sale, în momentul în care a deschis ochii după ce sedativele administrate de medici pentru a nu mai simţi durerile cumplite provocate de arsuri şi-au făcut efectul.

 

„A deschis ochii şi mi-a spus: «am văzut iadul, mamă». Am vrut să nu plâng, dar nu am putut să mă opresc. Mi-am văzut singurul copil înfăşurat în bandaje de la mijloc în sus. Imaginea asta nu mi-o pot scoate din minte… Mai bine eram eu în locul lui”, povesteşte, gâtuită de lacrimi, Florina, mama lui Ionuţ.

 

Este într-un continuu du-te-vino şi aşteaptă cu sufletul la gură orice mişcare dinspre secţia de Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) a Spitalului Universitar.

 

În incendiul de la Clubul Colectiv, băiatul ei, care este student la Arhitectură, a suferit arsuri pe 40 la sută din suprafaţa corpului şi a fost operat. Femeia are în ochi o licărire de speranţă: „Medicii spun că nu i-au fost afectate căile respiratorii”.

 

La secţia ATI a Spitalului Universitar mai multe persoane vorbesc între ele, în şoaptă, parcă pentru a nu-şi trezi copiii, care sunt în stare gravă. Pentru unii dintre ei, medicii au „pronostic rezervat”.

 

„E la Chirurgie reparatorie, următoarele 24 de ore sunt critice”, povesteşte o femeie care îşi ţine strâns soţul de braţ şi care nu mai are putere nici să plângă.

 

În faţa ei, o altă mamă pare mai liniştită. Medicii i-au spus că „fata a avut şansa să fie luată (de ambulanţă n.r.) printre primii şi a fost curăţată”.

 

”Ceilalţi nu au supravieţuit”, spune femeia. Aceste cuvinte stârnesc o emoţie cumplită printre cei care aşteaptă în faţa ATI şi care se reped spre fiecare medic ce iese din locul în care copiii lor se zbat între viaţă şi moarte.

 

„E bandajat tot, cel mai mare pericol sunt infecţiile. Se mai văd părţi mici din piele, în rest e bandajat”, le mărturiseşte o asistentă unor părinţi care aşteaptă un semn despre soarta copilului lor.

 

Într-un colţ mai retras stau doi tineri – îngrijoraţi şi îngânduraţi. După câteva momente de ezitare, Daniel, care cântă într-o trupă, povesteşte că a mers în club pentru că acolo era un coleg de-al lui, Tudor, care ”se afla chiar în faţa scenei când tavanul clubului a luat foc”.

 

„Mă mir şi sunt fericit că a scăpat cu viaţă. Eu eram afară când a început totul, vorbeam la telefon. Imediat au început să se audă ţipetele mai multor fete din interior, apoi nişte bubuituri şi am văzut mulţi călcându-se în picioare să iasă afară”, povesteşte Daniel.

 

El spune că i-a fost „groază” să o sune pe mama prietenului său şi să-i spună că „Tudor ar putea să nu mai fie viu”.

 

Celălalt tânăr care îl însoţeşte pe Daniel, şi el coleg de trupă cu Tudor, spune pe un ton mai mult stins că vineră seară se gândea să meargă şi el la concert, dar s-a răzgândit în ultima clipă.

 

Liniştea de la secţia ATI este spulberată de intrarea fulgerătoare a unei femei care vorbeşte la telefon şi întreabă unde se află fiica ei. „Pacienta Vasile Mihaela – au mutat-o la o altă secţie. Am înţeles că au mutat-o de la A4, unde e? La Blocul Operator sau nu ştiu unde e!”, strigă disperată femeia la interlocutorul ei.

 

După câteva minute de linişte, uşile de la secţia de Terapie Intensivă se deschid, o asistentă îi caută cu privirea pe părinţii lui Radu, îi observă şi le face semn să se apropie: „Are arsuri pe aproape 90 la sută, doctorul a zis că e mulţumit că e stabil, dar următoarele ore sunt critice. Din păcate, nu vă putem da veşti bune. Majoritatea sunt în stare gravă, abia peste câteva zile o să vă dăm veşti, sper, bune sau altfel”. Mama lui Radu pare că nu mai are nicio reacţie…

 

La Secţia de Chirurgie Plastică Microchirugie Reconstructivă, o femeie este revoltată pe organizatorii concertului din Clubul Colectiv, pe care îi acuză de producerea tragediei. „Trebuie să plătească pentru chestia asta, se duc la concert şi nu se mai întorc acasă. L-au pansat pe Liviu, care era mai uşor rănit. A zis că în viaţa lui nu l-a durut ceva în halul ăsta. Au venit (cu maşina -n.r.) cu geamurile deschise că îl ardea, dar e bine că şi aici i-au ţinut să le fie răcoare”, spune femeia.

 

Ea spune că băiatul ei a fost adus la spital cu maşina unor oameni care treceau prin zonă. În situaţia băiatului ei, dus la spital de trecători, au fost alţi zeci de tineri răniţi. Oameni care treceau prin zonă s-au oprit să vadă dezastrul şi au sărit în ajutorul victimelor, unele întinse pe caldarâm.

 

O altă femeie care aşteaptă la ATI este mulţumită. Îi spune unui bărbat aflat lângă ea că a reuşit să intre la fiul ei să îl vadă, să îl mângâie şi să îi dea apă. Femeia nu crede că băiatul ei a fost ars de flăcările din club, ci mai degrabă a fost lovit în busculada care s-a creat la ieşirea din club: „Eu cred că s-a lovit în buluceala aia, că pare lovit cu bocancul, l-am întrebat, dar nu mai ştie. Acum sunt sedaţi”.

 

Ca o premoniţie stranie, trupa Goodbye to Gravity, cea care a concertat în Clubul Colectiv, şi-a deschis concertul cu melodia „Ziua în care murim” – primul single de pe albumul lansat vineri seară.

 

Mai multe pe mediafax.ro

Sursa: rugati-va-neincetat

De cele mai multe ori, Dumnezeu ne dă soţii care nu seamănă cu noi Secretul „10”-lui cu partenerul tău.. Impresionant..


De cele mai multe ori, Dumnezeu ne dă soţii care nu seamănă cu noi! Secretul „10”-lui cu partenerul tău.. Impresionant..

 

Fără mine, fără unu, ea ar fi fost zero, dar şi eu fără ea, fără zero, aş fi rămas doar unu…

Un sfat pe care i-l dă părintele unui om care nu se înțelegea cu nevasta sa: „Am să-ți spun un secret. Câteodată şi eu mă tem de Alevtina mea şi n-o am la inimă, n-ai cum să fugi de tine. Dar pe urmă stau şi mă gândesc ea e tocila mea, de ea mă ascut. Şi dacă ea n-ar fi, uneori aşa de rea, oare eu aş fi la fel de bun?

 

De cele mai multe ori, Dumnezeu ne dă soţii care nu seamănă cu noi, iată, eu şi Alevtina Andreevna a mea, Eu sunt slab, înalt, strunit. Ea e rotunjoară şi plinuţă. dacă ne priveşti dintr-o parte, eu sunt unu, ea – zero. Dar împreună formăm zece. Fără mine, fără unu, ea ar fi fost zero, dar şi eu fără ea, fără zero, aş fi rămas doar unu.”

 

„Părinte, din nefericire, de la ultima spovedanie, nu am fost aşa cum mă vrea Hristos. Am fost al meu şi am făcut voia mea” E suficient să spui doar atât E postul Sfintei Marii Mari, iar aceste cuvinte fac minuni cu orice om…


„Părinte, din nefericire, de la ultima spovedanie, nu am fost aşa cum mă vrea Hristos. Am fost al meu şi am făcut voia mea!” E suficient să spui doar atât când mergi să te spovedești! E postul Sfintei Marii Mari, iar aceste cuvinte fac minuni cu orice om…

 

„Nu am nimic să mărturisesc, nu simt nimic!”

 

Unii creştini nu înţeleg nimic, ca şi cum nu s-ar fi spovedit niciodată, ca şi cum ar fi orbi! Dacă pentru un lucru mărunt, propriul eu se manifestă aşa, ce haos este înlăuntrul lor, ce întuneric, ce trufie, ce voie egoistă!

 

Să spunem că ai greşit şi te întrebi: „De ce am făcut aceasta?”. Sau ai spus o prostie şi te întrebi: „De ce am spus-o?”. Sau ai zâmbit ironic şi te întrebi: „De ce?”. Nu trebuie să te întrebi de ce ai zâmbit, trebuie să te întrebi de ce ai zâmbit ironic!? De unde vine această stare? Dacă prin această ferestruică pătrunzi înlăuntrul sufletului tău, să te întrebi ce vei găsi acolo!?

 

Cineva, în aceste zile, a venit să se mărturisească şi aproape nu a spus nimic. Mi-a făcut impresia că spune: „Nu găsesc nimic să vă spun!”. De altfel, nu este singurul. Bine, i-am zis, ai fi putut să vii şi să spui: „Părinte, din nefericire, în intervalul acesta, de la ultima spovedanie, nu am fost aşa cum mă vrea Hristos. Am fost al meu şi am făcut voia mea! Aşa cum am luat seama şi cât pot eu să înţeleg, de câte ori am deschis gura am spus numai lucruri pe care nu trebuia să le spun, mi-au scăpat cuvinte care nu se cuveneau, iar felul în care am vorbit a fost reprobabil. Am păcătuit şi când am vorbit şi când am luat o poziţie sau alta cu gândul sau cu inima. Am păcătuit, deşi n-am avut de gând să o fac! De ce mi-a venit gândul acela?”

 

Cugetul este adânc, are rădăcini, îl are înlăuntru pe omul cel vechi, voinţa proprie şi nu-L lasă pe Hristos să-l elibereze. Oare, când va veni Hristos, va lăsa lucrurile aşa?

 

Omul nu se vede, pe sine aşa, şi mă tem că spovedania va ajunge, acolo unde era înainte cu câţiva ani. Aproape toţi creştinii, cu mici excepţii, îl aşteptau pe preot să le facă o rugăciune de iertare, ca să se împărtăşească. Aveau impresia că sunt în regulă. Unii mai tineri au înţeles aceasta şi au luat atitudine. Au început să se îndemne să vină la Mărturisire. Aşadar, când Spovedania se face în mod greşit, când nu are rod, când nu creează omului dispoziţia de schimbare, când nu reuşeşte să vadă prin intermediul anumitor manifestări păcătoase rădăcina păcatului spovedania devine o obişnuinţă. Ajunge să spună: „Să spun mereu aceleaşi lucruri?”. Nu pare să aibă interesul să spună mereu acelaşi lucru şi ajungem să facem doar o rugăciune. Dumnezeu să ne păzească de aceasta! Se întâmplă aceasta pentru că omul vede prin prisma obişnuinţei sale, care este îndumnezeirea propriului eu. Şi dacă eul lui nu are probleme, toate sunt bune. De aceea şi mărturisirea a ajuns să fie o înşiruire a problemelor. Dacă sufletul nostru are probleme, se chinuieşte săracul. Mergem să ne mărturisim, să ne rugăm, să cerem de la Dumnezeu ajutorul, să punem rânduială. Dacă suntem în rânduială, nu avem nimic de spus.

 

Dacă priveşti problema altfel te întrebi: „De vreme ce sunt creştin, trebuia ca înlăuntrul meu să vieţuiască Hristos. Dacă Hristos Se sălăşluia în mine, trebuia să iubesc ca El, să mă smeresc asemenea Lui, să mă rog ca El, să grăiesc, să mă port, să mă jertfesc precum Hristos!”. Să afli în viaţa ta ceva care să se asemene cu viaţa lui Hristos şi apoi să vezi dacă vei mai spune: „Nu am nimic să mărturisesc, nu simt nimic!” sau „Ce să spun!?”

 

Fraţii mei. dezamăgiţi de noi înşine, să spunem: „Dumnezeul meu, am păcate până peste cap! Chipurile mă îngrijesc de mine, dar nu am făcut nimic bun!”. Dezamăgiţi şi sătui de noi înşine, să ne încredinţăm lui Hristos la modul absolut. Abia atunci Dumnezeu ne va lumina să vedem, să simţim păcatele noastre şi ne va ierta, ne va curaţi.

 

Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008

Sursa: rugati-va-neincetat

3 fraze, 3 rugăciuni Fac minuni cutremurătoare „Are Dumnezeu”, „Slavă lui Dumnezeu”, „Ce să fac acum, Dumnezeul meu?” Caz real, tulburător:


3 fraze, 3 rugăciuni! Fac minuni cutremurătoare! „Are Dumnezeu”, „Slavă lui Dumnezeu”, „Ce să fac acum, Dumnezeul meu?” Caz real, tulburător:

 

„Ce să fac acum, Dumnezeul meu?” ‒ ce minune au primit doi bătrânei

 

În spatele acestei uși se adăposteau de ploi, de ninsori și înăuntru trăiau în nădejdea că Dumnezeu îi va ajuta. Dar acum, ce să mai facă? Bătrânul sărac și-a ridicat mâinile către tavan, zicând cu durere: Ce să fac acum, Dumnezeul meu? În ziua următoare a venit executorul judecătoresc cu hârtiile de evacuare.

 

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea

Sursa: «Τί να κάνω τώρα Θεέ μου;»

Aceasta este o istorisire adevărată pe care ne-a povestit-o cel care a trăit-o îndeaproape.

 

Bărbatul și femeia erau refugiați din Smirna. Cel care ne-a povestit despre aceștia i-a cunoscut în Atena. Erau singuri, singuri de tot, fără rude, la fel ca cei mai mulți refugiați de la Răsărit. Nici copii nu aveau. Doi oameni simpli, triști, care niciodată nu-și arătau durerea lor. Vedeai la ei doar nădejdea în Domnul Care face să răsară soarele în fiecare zi și sărăcia lor, care nu putea fi ascunsă.

 

La parter, bărbatul avea un micuț magazin unde vindea măsline. Deasupra acestuia, un dormitor pătrat era… locuința lor. Într-un colț, trepiedele de fier cu scânduri de lemn le era patul, alături, o masă veche și două pahare de aramă pentru a bea apă, un aragaz, o oală arsă și puține haine acoperite de un cearceaf. „Locuința” era închiriată.

 

Gândiți-vă, câte măsline ar fi putut să vândă creștinul pentru a câștiga ceva?

 

Mai apoi, erau și cei mai săraci chiar decât ei, care nu trebuia să rămână fără de mâncare. Pe aceștia făceau ce puteau și îi ajutau, și amândoi soții spuneau: „Slavă lui Dumnezeu”, pentru că așa este scris în Sfânta Scriptură. Familia aceasta cunoaștea bine matematica lui Dumnezeu, aritmetica celor două haine.

 

Anii au trecut, magazinul de măsline s-a închis, în anii aceia pensii nu existau, iar săracii lui Dumnezeu au început să cerșească la colțurile străzilor. Mai târziu, nici aceasta nu o mai puteau face, deoarece îmbătrâniseră tare și se îmbolnăviseră. Dacă cineva le dădea o bucată de pâine mâncau, dacă nu, se culcau flămânzi.

 

„Are Dumnezeu”, spuneau…

 

Și iar „are Dumnezeu” spuneau și atunci când hainele lor simple deveniseră zdrențe, și atunci când paharele de aramă se înverziseră de la stătut, și atunci când nu aveau de unde să plătească chiria, și tot așa. Chiria… de mulți ani nu o mai plătiseră. I-a tot îngăduit proprietarul, iar mai apoi „uitase” de casa aceea sărăcăcioasă, așa că bătrâneii și-au continuat viața lor umilă, nelipsind de la slujbe și zâmbind cu încredere în fața tuturor icoanelor din biserică. Atâția Sfinți care au suferit chinuri, un Domn Care a fost răstignit, Maica Sa căreia îi ardea inima și aceștia nu pățiseră nimic, iar ei să se înspăimânteze?

 

Cu toate acestea, s-au speriat când proprietarul i-a anunțat din senin că trebuie să plece, deoarece vroia să dărâme clădirea. Vroia să facă un bloc în locul acesteia. Să plece și să meargă unde?…

 

Aici au fost iubiți, au fost binecuvântați cu multe, au mâncat, au flămânzit, au plâns, au nădăjduit, aici era candela lor aproape stinsă, aici paharele lor, aici tacâmurile lor ruginite de la nefolosire. În spatele acestei uși se adăposteau de ploi, de ninsori și înăuntru trăiau în nădejdea că Dumnezeu îi va ajuta.

 

Dar acum, ce să mai facă? Bătrânul sărac și-a ridicat mâinile către tavan, zicând cu durere: Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

 

În ziua următoare a venit executorul judecătoresc cu hârtiile de evacuare.

 

‒ Trebuie să plecați, le-a spus.

 

‒ Dar unde să mergem? l-au întrebat.

 

Omul a privit în cameră, văzând sărăcia lucie ce stăpânea acolo. I-a privit și pe bătrâneii uscățivi.

 

‒ Am un dormitor care prisosește, le-a spus cu glas domol.

 

‒ Nu avem bani pentru chirie, a spus cu rușine bătrânelul.

 

‒ Să mergem, le-a spus executorul și, întrucât nu aveau nimic să ia bagaj cu ei, au plecat îndată.

 

Acesta i-a luat cu mașina, i-a dus acasă la el, soția sa i-a spălat, i-a îmbrăcat, i-a hrănit. Nici unii, nici alții nu avuseseră copii.

 

Dormitorul pe care l-au primit era luminos, curat, cu perdele pe care bătrâneilor le-au plăcut mult de tot să le tragă la fereastră (întrucât în vechea lor casă nu avuseseră nici măcar perdea la geam).

 

Au căzut la pământ bătrâneii pentru a le mulțumi, plângând de bucurie și binecuvântând pe Dumnezeu, rugându-se și dând slavă Domnului.

 

‒ Vom avea și noi companie, le-a spus cu simplitate și modestie soția executorului. Doar atât…

 

Acum bătrâneii trebuie să se obișnuiască cu lucruri „dure” precum mirosul pâinii proaspete ce vine caldă de la brutărie, cu felul în care mâncarea ce fierbe răspândește un miros plăcut, cu bunătatea inimii gazdelor lor. Iată felul cum Hristos răspunde alor Săi atunci când Îl întreabă Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

Sursa: rugati-va-neincetat

Între ce ore se ţine postul negru Ce să faci ca să nu „râdă“ diavolul de tine De ce nu e bine să dormi în post 10 reguli ale părintelui Argatu De mare folos dacă sunt aplicate în Postul Sfintei Marii


Între ce ore se ţine postul negru! Ce să faci ca să nu „râdă“ diavolul de tine! De ce nu e bine să dormi în post! 10 reguli ale părintelui Argatu! De mare folos dacă sunt aplicate în Postul Sfintei Marii!

Între ce ore se ţine postul negru!

Între ce ore se ţine postul negru!! Ce să faci ca să nu „râdă“ diavolul de tine!! De ce nu e bine să dormi în post!!! 10 reguli ale părintelui Argatu!

Ce să faci ca să nu „râdă“ diavolul de tine, de ce e interzisă cearta şi de ce nu e bine să dormi în post
Părintele Ilarion Argatu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai României, recunoscut pentru numeroasele exorcizări pe care le săvârşea, căutat de credincioşi din ţară şi din străinătate, ne-a lăsat câteva învăţături pentru cea mai importantă perioadă din viaţa creştinilor: postul.
Părintele ne învaţă, din propria experienţă, cum să ajunăm, de ce este important să ne abţinem şi de la fapte rele, nu numai de la mâncare, dar şi cum să evităm ispitele. Părintele Ilarion Argatu spune şi de ce este bine să ducem postul până la capăt, dacă tot am pornit pe acest drum şi de ce nu trebuie să mergi în vizite în acea zi. În cartea „Pe treptele suirii către cer”, ediţia a II-a, 2007, părintele îi învaţă de bunii creştini ce reguli trebuie să respecte la ajunare. De asemenea, ne învaţă şi când să începem să ajunăm: postul negru (lipsa completă de mâncare sau băutură) începe la ora 18.00 din ziua anterioară şi ţine până în ziua de post la ora 24.00.
1. În ziua în care ajunezi sau ţii post negru nu mănânci nimic toată ziua.
2. În zilele de post, nu trebuie să te cerţi cu nimeni, orice s-ar întâmpla, oricât te-ar supăra cineva, orice ispite ai avea, nici cu cei din afară şi nici cu cei din casă. Îţi învingi orgoliile, îţi stăpâneşti firea, treci cu vederea orice umbră a răului sau a răutăţii cuiva, rabzi şi ierţi orice. Altfel, ţi-a “furat” diavolul postul, degeaba mai posteşti.
3. Postul nu este numai abţinere de la mâncare şi băutură, ci şi abţinere de la orice păcat şi răutate.
4. Nu trebuie să dormi în ziua postului, pentru ca nu cumva, diavolul să “râdă” că ai vrut să treacă mai uşor şi mai repede postul ca să nu simţi osteneala şi greutatea lui.
5. Nu te duci în vizite în ziua când posteşti, pentru a nu fi servit cu ceva de mâncare şi să te descoperi că posteşti. Când posteşti, nu trebuie să spui la nimeni şi să nu ştie nimeni, adică „când posteşti închide-te în cămara ta, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti”. “Dacă eşti sărac, măcar o felie de pâine dă celui flămând!”
6. Mâncarea pe care ar fi trebuit s-o mănânci în acea zi împarte-o la săraci, n-o păstra pentru când ai să termini de postit. Diavolii pot să râdă şi să zică că ai făcut economie sau că ai recuperat ce trebuia să consumi. Postul întotdeauna trebuie însoţit de milostenie. Dacă eşti sărac, măcar o felie de pâine dă celui flămând.
7. Dacă te simţi slăbit şi simţi că nu mai poţi duce postul, poţi lua în cursul zilei o bucăţică de anaforă şi 3 înghiţituri de aghiazmă.
8. Dacă nu poţi duce postul toată ziua şi-l întrerupi, atunci nu mânca mai mult decât o singură masă şi tot de post. Dacă ai mâncat prea mult diavolii ţi-au furat postul, spunând că ai mâncat cât pentru toată ziua în care ai postit.
9. Nu poţi întrerupe postul la orice oră. Dacă ţii post pentru izbăvire de vrăji şi descântece, pentru că vrăjitorii au anumite ore când îi trimit pe diavoli la treabă, trebuie să ţii cont de acest lucru. Unii trimit la ora 15.00, alţii la ora 18.00, la ora 21.00, la ora 24.00. Trebuie să duci postul până la aceste ore pentru ca să te găsească în post şi să poţi respinge loviturile vrăjitorilor.
10. Postul-ajunare începe la ora 18.00 din ziua anterioară şi ţine până în ziua de post la ora 24.00. Cine nu poate duce până la ora 24, se poate opri aşa cum am arătat, la ora 15.00, la ora 18.00, la ora 21.00. Ora până la care duci postul reprezintă momente ale pătimirii Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume: la ora 12.00 – a fost răstignit; la ora 15.00 – şi-a dat duhul pe Cruce; la ora 18.00- a fost dat jos de pe Cruce şi îngropat; la ora 21.00- s-a aşezat piatra pe mormânt fiind pecetluită; la ora 24.00 – s-a coborât la iad sfărâmând porţile de aramă, risipind pe diavoli şi scoţând pe cei drepţi din iad.

***

Părintele Ilarion Argatu s-a născut într-o familie numeroasă, primind la botez numele de Ioan. Tatăl său, Alexandru, aşa cum îşi va boteza şi părintele Ilarion un fiu, a îndeplinit functia de primar în comuna Valea Glodului, vreme de 16 ani. Rămânând văduv, şi-a rânduit copiii, iar mai apoi s-a retras la Mănăstirea Neamţ, unde s-a şi călugărit. Tânărul Ioan a urmat şcoala primară din localitatea natală, în Valea Glodului, iar mai apoi, îndemat de unchiul său, părintele Epifanie Crăciun, stareţ al Mănăstirii Cocoş, din Dobrogea, s-a înscris la Seminarul Teologic din Dorohoi. Terminând seminarul, Ioan va urma şi cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. Simultan, Ioan Argatu a urmat şi cursurile Şcolii Militare din Bacău, ajungând sublocotenent. Dupa facultate, Ioan Argatu se va înrola în armată, undeva la graniţa cu Ungaria. În ziua de 10 noiembrie 1940, Ioan Argatu se căsătoreşte cu Georgeta, fiica preotului Sebastian Mihăilescu, din localitatea suceveana Oniceni. Împreună, cei doi soţi vor da nastere la cinci copii: Ştefan, Gabriela, Alexandru, Ioan şi Ana. În cele din urmă, cele doua fete vor ajunge preotese, iar cei trei băieţi vor ajunge preoţi. A renunţat la haina militară pentru preoţie Renunţând la serviciul militar, Ioan Argatu îşi depune dosarul pentru a fi hirotonit preot, pe seama localităţii Oniceni. Astfel, în anul 1940, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, tânărul Ioan va fi hirotonit preot, slujind împreună cu socrul său, care era deja preot în acel sat. În anul 1972, părintele Ioan Argatu rămâne vaduv. La mai puţin de un an, în luna ianuarie 1973, el se va călugări la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, primind numele de Ilarion Argatu. După câţiva ani petrecuţi în Mănăstirea Căldăruşani, părintele s-a retras mai apoi, pentru ultimii 19 ani din viaţa sa, la Mănăstirea Cernica, unde nenumăraţi pelerini îi păşeau pragul. Exorcizările de la Cernica La Mănăstirea Cernica, părintele a săvârşit nenumărate exorcizări. Slujba de exorcizare începea cu Acatistul Domnului Iisus Hristos şi continua cu Sfânta Liturghie, cu Sfeştania de sfinţire a apei şi cu Taina Sfântului Maslu. La sfârşit, părintele citea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare şi pe ale Sfântului Ioan Gură de Aur. După ţipete şi urlete inumane, omul posedat începea să se vaite puternic, ca în cele din urmă să cadă într-un somn adanc. După aceea, omul se trezea liniştit.

Sursa: rugati-va-neincetat

Din Sfântul Munte Athos: „Cu rudele tale mănâncă, bea, dar fereşte-te să dai sau să iei ceva de la ele”


Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Am primit scrisoarea ta sau, mai bine zis, “gazeta” ta! ! Am râs când am văzut-o şi m-am neliniştit când am citit-o.

De ce gândeşti astfel, copilul meu? Nu s-a întâmplat absolut nimic si nici nu se va întâmpla. Greşeala se datoreaza lipsei mele de experienţă, pe care am dovedit-o crezând că pot împăca cele ce nu sunt de împăcat. Fiecare om are îşi caracterul său şi propria personalitate, pe care şi-a format-o în urma experienţelor trăite în trecut, după propriile modele, măsuri şi convingeri. Prin urmare, pe baza acestora ia hotărâri, se exprimă şi acţionează.

Numai cei care sunt ai lui Hristos se pot împotrivi şi pot anula aceste legi şi reguli, şi aceasta, din iconomie. Nu te-ai izbit niciodată în viaţă de sisteme şi moduri de gândire diferite de al tău, aparţinând celorlalţi, celor din jurul tău, cu care, în multe alte situaţii, împartăşiseşi aceleaşi idei şi convingeri? Nici aceia nu sunt răi şi perverşi şi, cu atât mai mult, nici tu. Sunt ideile lor, sistemele lor de gândire, ideologia lor generală. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ai alte păreri decât proprii tăi copii? Nu te-ai aflat niciodată în dezacord cu soţul tău, care este al doilea înger păzitor pentru tine? Cauza este, oare, faptul că aţi devenit răi? Sau poate îngeraşii tăi cei nevinovaţi sunt răi sau îndărătnici? Cu siguranţă, nu. De vină este personalitatea dezbinată a omului, care dă naştere, brusc, disensiunilor şi scindărilor. Singura soluţie este respectul reciproc şi evitarea contactelor şi intervenţiilor străine.

Cei din vechime aveau o vorbă: «cu rudele tale manancă, bea, dar fereşte-te să dai sau să iei ceva de la ele». Alungă, copilul meu, puţina tulburare sau părere de rău şi convinge-l pe îngeraşul nostru să nu-şi piardă curajul şi să considere conjunctura drept un prilej de a învăţa practic despre sensul relaţiilor sociale şi al vieţii. De altminteri, aceasta a fost o soluţie temporară şi comodă şi, desigur, pentru o situaţie limitată. Uiţi, fata mea, că Avraam şi Lot s-au despărţit, pentru că le era imposibil să locuiască sub acelaşi acoperiş? Asta-i toată filosofia: să porţi neputinţele altora şi nu să le judeci, fără să iei seama la ce sunt şi ce gândesc aceia. Au nevoie de îngăduinţă şi răbdare.

Cu cât oamenii uită sensul Crucii, cu atât mai mult acesta sporeşte şi se generalizează, cu feluritele constrângeri naturale sau tehnice care pot apărea; când va veni vremea să meargă pe drumul Crucii, atunci se vor înspăimânta, desigur, fără ca aceasta să le folosească la ceva. Fericit cel ce petrece în priveghere şi-n rugăciune, ca să se izbăvească de necazul cu care-i va încerca Dumnezeu pe locuitorii pământului.

Rana cea adâncă a omului contemporan este pierderea credinţei, ca temelie şi început, şi nici o formă de terapie nu-l poate ajuta în această stare. Dumnezeu ne supără cu mici atacuri formale, îngăduie, adică, ispitele, pentru a ne cuminţi, dar omul, în loc să-şi vină în fire, să-şi ceară iertare, din păcate, blasfemiază, ceea ce are drept rezultat părăsirea lui deplină. Adunați-vă în sine înşivă şi, cu adâncă smerenie, cereţi mila lui Dumnezeu, pentru ca Harul să aibă motiv să ne acopere de mânia viitoare, care va veni oricum, cu vuiet mare!

Pacea lui Hristos să fie totdeauna cu voi !

Cu rugăciunile şi dragostea mea părintească, Părintele vostru Iosif

Sursa: presaortodoxa.ortodoxia.me.com

Sursa: rugati-va-neincetat

Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune:


Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea.. Nu spune aşa?

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele”.

Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. „Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine.

Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască… Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni.

De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele.

Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul – care a fost „vârful teologiei” şi „bilanţul teologiei ortodoxe” în secolul VI – în Filocalie şi în cartea numită „Ambigua”, o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi „Pasărea cerului”: Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar niciuna ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă „maica faptelor bune”, că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste.

Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea.

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea… şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima.

Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: Şi L-am înălţat pe El cu limba mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură.

Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit!

Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are!

Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate.

Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfânta Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul”, „Psalmul 50″…;şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire.

Noi citim rugăciuni cu gura – şi aşa se învaţă rugăciunile – ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatica”: mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sau „Tatăl nostru”, sau „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…!” sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii – ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la „Cântarea Cântărilor”, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. „Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie „de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la „rugăciunea de sine mişcătoare”, împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este „gura Duhului”, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat „rugăciunea de sine mişcătoare”, orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: „Părinte, de ce te închini?” Şi el a răspuns: „Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui”.

Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită „văzătoare”. Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt – că sunt mulţi – şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.

Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!

El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.

Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că „de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta”. Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: „Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt.” Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.

Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

Mintea trebuie să se pogoare în inima, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă.

Ori aici dumnezeieştii Părinţi înteleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi.

La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri.

Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul „Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage”. Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău.

Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe. Sau: Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle.

Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali – că-s mai mari boii decât oile – sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare!

Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica.

Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi!

Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!” Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”. Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.

Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei – că el este teolog vechi – şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.

De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: „De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!” Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea „monologhie”, adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O! femeie, mare este credinţa ta!

Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă.

Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă.

Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc.

Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea… şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceată duhovnicească şi mare căldură.

Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte.

Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două – cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima – când s-ar trezi, o săptămână sau doua în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba!

Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam.

Dar o să mă întrebaţi: „Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?” Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului.

Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune, ştii ce zice? „Amu te-ai rugat straşnic!” Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine.

Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: „Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile”. Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat:

– Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea?

– Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele.

– Da’ de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul.

– Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis:

– Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune.

– Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele.

– Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! – ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: – Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte.

Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Într-un ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire.

Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!” Dar zice din toată inima.

Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: „Miluieşte-mă, Doamne!”, sau „Mila mea!”, sau „Îndurarea mea!”, sau „Dumnezeul meu!” Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: „Iisuse al meu! Iisuse al meu!”. Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima!

Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: „Iisuse al meu!”. Dar în acel „Iisuse al meu!”, atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii.

De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: „Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! – el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei – dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!” Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata.

Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: „Dar ce? Vom părăsi rugaciunea cea de cantitate?” că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. „N-o părăsim!” Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea.

Este o vorbă ţărănească: „Exerciţiul face premianţi!” Roagă-te mereu! Apostolul spune: Rugaţi-vă neîncetat! Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată.

Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi, cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: „Ehei! asta-i rugăciune!” Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru.

Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune.

Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: „Împărate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfântă Treime”, „Tatăl nostru”, „Crezul” şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori.

Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească”. Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau.

De aceea Apostolul spune: Neîncetat vă rugaţi! Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie.

Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată.

Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic! El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău.

Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc.

Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu. Acela este călugăr!

Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta.

Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune: Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri! Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei – inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez.

Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e fricaăde voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte.

Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: „Stai, hai să te învăţ”. Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm.

Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.

Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus – de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească – are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc!

Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!

Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. „Strigă aşa, femeie!” Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte! Nu striga: „Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!” Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti.

Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică „Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!” Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră! O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor.

Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: „Doamne, câine sunt eu – adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână – dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor„.

Adică, „chiar dacă sunt câine, dar măcar dă-mi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii”. Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă!

Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!

Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: „Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!„

Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu.

Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: „Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic… Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!”

Aceasta zice şi Apostolul: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă.

Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? „Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?” Se gândea el: „Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!”

Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: „Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite”. Se gândea el, „ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?” Duhul Sfânt i-a dat în gând: „Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!

Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut? Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. „Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!”. După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. „Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte”. Şi a strigat din adâncul inimii: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!

Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: „Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul”. Adică: „Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul”. Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa:”O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!”

Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului.

De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai.

Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.

DESPRE RUGACIUNE, TREPTELE RUGACIUNII de Parintele Cleopa