Prajitura turnata cu gem si nuci


INGREDIENTE:

(pentru o forma cu diametrul de 20-22 cm)

2 oua

1 varf cutit de sare

120 g zahar

50 ml ulei

100 ml lapte

180 g faina

5 g praf de copt

1 lingurita coaja rasa de portocale

100-120 g gem macese / prune/caise

2-3 linguri nuca macinata

MOD DE PREPARARE:

Punem ouale cu un praf de sare si zaharul intr-un bol incapator.

Mixam in jur de cateva minute, pana isi dubleaza volumul si devin ca o crema. Turnam uleiul, apoi laptele si amestecam usor.

Incorporam faina amestecata cu praf de copt, apoi adaugam coaja rasa de portocale si amestecam pana se omogenizeaza compozitia.

Turnam 2/3 din aluat in forma si coacem in cuptorul preincalzit la 180°C in jur de 10-15 minute (in functie de puterea cuptorului), pana aluatul este usor intarit, fara riscul ca gemul sa se afunde in momentul in care il vom intinde. Presaram nuci, apoi punem restul de aluat si continuam sa coacem inca 15 minute.

Facem proba cu scobitoarea sa vedem daca este coapta, apoi putem lasa prajitura pe un gratar sa se raceasca.

O lasam simpla sau o decoram cu gem, nuci sau zahar pudra.

Pofta buna!

15 teste și întrebări comice pentru adulți și copii Voi v-ați descurcat?


Aşa cum exerciţiile fizice ne ajută trupul, ghicitorile ne întăresc creierul, sau, mai exact, rezolvarea lor. Atunci când petreci timp jucându-se sudoku sau rezolvând ghicitori, partea creierului tău care se ocupă cu operaţiile logice devine activa şi începe să acţioneze mai bine.

Creierul tău funcţionează ca muşchii tăi, aşa că trebuie să exersezi cât mai des, iar în acest fel devine mai puternic şi mai activ. În plus, acestea sunt foarte distractive! Iată câteva dintre ghicitorile care te vor fascina:

1. Sunt înaltă când sunt tânără şi sunt scundă când sunt bătrână. Ce sunt? 2. Într-o casă roz fără etaj, există o persoană roz, o pisică roz, un peşte roz, un calculator roz, o masă roz, un duş roz – totul roz! Ce culoare sunt scările? 3. Ce are limbi, dar nu poate vorbi?

4. O casă are patru pereţi. Toţi pereţii sunt îndreptaţi către Sud, iar un urs dă târcoale casei. Ce culoare are ursul? 5. Ce este la sfârşitul unui alfabet? 6. O fată sta în camera ei în timpul nopţii fără niciun pic de lumină. Nu există nicio lampă, nicio lumânare, nimic, dar aceasta citeşte. Cum?

7. Dacă intri într-o cameră cu un chibrit, o lampă cu kerosen, o lumânare şi un şemineu. Ce aprinzi prima dată? 8. Ce devine din ce în ce mai ud pe măsură ce usucă? 9. Tragi o linie. Cum o faci să pară mai lungă fără să o atingi?

Vezi aici răspunsurile:

1. O lumânare. 2. Nu există scări în acea casă, nu are etaj. 3. Un ceas. 4. Casa este la Polul Nord, aşa că ursul este alb. 5. Litera t. 6. Fata este oarbă şi citeşte o carte specială pentru orbi. 7. Chibritul. 8. Un prosop. 9. Desenezi o linie mai scurtă lanaga ea şi devine imediat mai lungă.

Vezi aici mai multe ghicitori:

Eu m-am străduit să scriu un articol interesant, dacă ai ajuns până aici îmi confirmi asta, dar oferă un LIKE şi un SHARE ca să îl vadă şi prietenii tăi!

21 de fapte amuzante despre femei și bărbați în care toată lumea se poate regăsi


Este bine cunoscut faptul că bărbații și femeile nu vor putea fi niciodată la fel în anumite privințe, iar de-a lungul timpului, unii dintre noi am ajuns să ne împăcăm cu gândul și să nu mai facem haz de necaz cu privire la diferențele dintre cele două genuri.

Dacă simți la fel, te invităm să descoperi câteva fapte amuzante despre femei și bărbați în rândurile, dar și în video-ul de mai jos, și să ne spui în câte dintre acestea te regăsești.

Fapte amuzante și interesante despre femei
1. Aproximativ 2% dintre femei au un al treilea mamelon suplimentar. Nu știm dacă bărbații se vor bucura la auzul acestui fapt sau se vor înfricoșa. Cert este că astfel de femei există.
2. Ți-e puțin foame? Femeile au tendința de a mânca 2-3 kilograme de ruj în timpul vieții sale. Nu e exact mâncarea la care te gândeai, nu-i așa?

3. 80% dintre ridurile femeilor sunt cauzate de expunerea excesivă la soare. Așadar, poate bărbații vor înțelege de ce folosesc femeile protecție solară. 4. În medie, femeile sughiță mai puțin decât bărbații.

5. Bărbații transpiră de două ori mai mult decât femeile. Au mai multe glande sudoripare, iar asta e ușor de constatat. 6. Femeile trăiesc mai mult decât bărbații parțial pentru că sistemul lor imunitar îmbătrânește mai lent. Poate că bărbații ar trebui să mai învețe câte ceva despre asta.

7. Femeile au mult mai multe coșmaruri decât bărbații, iar visele lor sunt de obicei mai emoționale. 8. Că veni vorba de emoții, femeile plâng între 30 și 64 de ori pe an, în timp ce bărbații plâng doar între 6 și 17 ori pe an.

Fapte amuzante și interesante despre bărbați
1. Bărbații se bucură de plimbările lungi și romantice până la frigiderul cu bere. 2. Bărbații ar putea cădea într-o comă în timp ce stau pe un scaun, așteptând ca femeile să iasă din cabina de probă. 3. 50% dintre bărbați susțin că s-ar simți inconfortabil dacă prietena lor ar avea o iubită lesbiană. Și noi care credeam că acesta este visul majorității masculine…

4. Să pună rola de hârtie igienică pe un suport este o super putere pe care bărbații consideră că doar femeile o au. 5. Bărbații își dau ochii peste cap la cuvinte precum „angajament” și „schimbă rola de hârtie igienică”. 6. Dacă găsești șosete și lenjerie de corp murdară în încăpere, există un bărbat în apropiere.

7. Dacă vrei să ai parte de atenția pe care ți-o dorești, nu te implica într-o relație cu un bărbat în timpul sezonului de meciuri. Ele vor fi mereu pe primul loc, înaintea ta. 8. Bărbaților le plac gadgeturile cu multe butoane negre și lucioase. Îi fac să se simtă importanți.

Vezi aici mai multe detalii:

Eu m-am străduit să scriu un articol interesant, dacă ai ajuns până aici îmi confirmi asta, dar oferă un LIKE şi un SHARE ca să îl vadă şi prietenii tăi!

Întâmplare adevărată: Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți.. Ce poţi face pentru uşurarea şi odihna lor veşnică


Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.

Îți voi istorisi aici o vedenie a unui episcop pe care am auzit-o din gura lui, episcop cu care am împreună-liturghisit în urmă cu câțiva ani. Spunea că era un preot care fusese biruit de vin și de aceea se îmbăta. Iar aceasta s-a petrecut mulți ani la rând. În celelalte însă era un preot virtuos și evlavios. Într-una din zile a băut vin, după obicei, și s-a îmbătat. Apoi, mai înainte de a se trezi bine, a mers și a liturghisit, dar cu îngăduința lui Dumnezeu i-a căzut jos din Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Sărmanul a înghețat de spaimă, gândindu-se la canonul aspru pe care avea să-l primească de la episcopul său. După ce s-a mărturisit episcopului, acesta i-a spus:

„Mergi și te voi anunța când să vii ca să-ți dau canon”.

Și pe când episcopul a luat în mână condeiul ca să semneze caterisirea, fiind el singur, a avut deodată o vedenie. Se făcea că vede înaintea sa o mulțime mare de oameni de tot felul, de toate vârstele și rânduielile. Episcopul a rămas uimit și l-a cuprins frica de ceea ce vedea. Atunci toți acei oameni i-au spus într-un glas:

„Preasfințite, să nu-l puneți la canon pe preot, să nu-l caterisiți”.

După aceasta s-au făcut nevăzuți.

Episcopul trimite preotului înștiințare să vină la el, iar acesta a venit tremurand, căci se gândea la caterisirea lui. Episcopul îl întreabă:

– Ia spune-mi, pomenești multe nume la Liturghie?

– Stăpâne, la Proscomidie pomenesc multe nume, de la împărat până la sărac.

– Mergi și atunci când liturghisești pomenește cât de multe nume poți și ia aminte să nu te mai îmbeți. Ești iertat. După aceasta preotul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de patima beției.
***
Rugăciune pentru mântuirea celor adormiți

Pomenește, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții celei ce va să fie au adormit, părinți și frați ai noștri și pe toți cei care întru dreapta cre­dință s-au săvârșit, și iartă-le lor toate greșelile pe care cu cuvântul sau cu fapta sau cu gân­­dul le-au săvârșit, și-i așază pe ei, Doamne, în locuri lumi­noase, în locuri de verdeață, în locuri de odihnă, de unde au fugit toată dure­rea, întristarea și sus­­pinarea, și unde cercetarea Feței Tale veselește pe toți sfinții Tăi cei din veac.

Dăruiește-le lor și nouă Împă­răția Ta și împărtășirea bunătăților Tale celor negrăite și veș­nice și des­fătarea vieții Tale celei ne­sfâr­șite și fericite.

Că Tu ești învierea și odihna ador­­­mi­ților robilor Tăi (numele), Hris­toase, Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Prea­sfân­tului și Bunului și de viață făcă­to­ru­lui Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cu sfinții odihnește, Hristoase, su­fle­tele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!

Arhimandrit Efrem Filotheitul
Sursa: Extras din ”Poveţe părinteşti”.

Vedenia Starețului Antonie: Omenirea se pregăteşte de ce e mai rău Vor fi ani neroditori, secete și toate acestea vor duce la o foame cumplită


Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită.

Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.

Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală, întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă aceste limite. Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea.

DE LA ÎMBUIBARE LA FOAMETE – Vedenia Starețului Antonie

 

Când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte


Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? „Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!“

O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pământeşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, când apa necazurilor ne este până la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întâi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mântuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: „Doamne, facă-se voia Ta!“ nu voia mea, precum ne învaţă „Tatăl nostru“.

Iar când suntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de câteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adâncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, când se îneca: „Doamne, mântuieşte-mă!“; „Doamne, ajută-mi!“, cum striga femeia cananeeancă, şi „Doamne miluieşte-mă!“

Părintele Cleopa Ilie

Extras din ”Predici la duminicile de peste an”

Așezați-vă în fața icoanei și ascultați-L pe Dumnezeu Tăceți Și o să vedeți că vin gândurile ca muștele la miere, dar, printre ele o să-L auziți pe Dumnezeu


Când te scoli dimineață, să te bucuri că te-ai trezit! Pe mine dimineața mă dor oasele cam tare, am reumatism. Și zic: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție, că toate mă dor!”. Da. E o minune să poți să zici „slavă Ție” când te doare ceva, și „binecuvântează-mă și ajută-mă să pornim și astăzi pe Cale!”…

Apoi, Împărate ceresc e prima rugăciune, după ce I-ai mulțumit lui Dumnezeu că te-ai trezit. Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, adică le umpli, vino și Te sălășluiește întru noi – vă dați seama, ditamai Dumnezeu, Duhul Sfânt să vină să stea în mine, și vine, eu sunt templul Duhului Sfânt, nu? Și dumneavoastră, fiecare, de-adevăratelea! Să ne ducem și să ne uităm în oglindă să privim acest Templu al Duhului Sfânt care este trupul meu și să mă întreb: de ce fac din el o capiște idolească? Oare, chiar nu pot să-l onorez? Îl chem însă pe El, pe Domnul, că la El toate sunt cu putință! L-am uitat, între timp, m-am mai luat cu relele? Mai zic o dată! Încep mereu!

Rugăciunile acestea începătoare, de fapt, ne nasc la o nouă zi! Apoi, urmăm rânduiala de rugăciune a Bisericii și învățătura ei privind pravila personală. Fiecare după putere și dorință. Părinții zic așa: că există rugăciune mâncare și rugăciune respirație. Rugăciunea mâncare este rugăciunea de la slujbe. Dumneavoastră vă duceți, de obicei, doar la Ospățul Împărătesc, Sfânta Liturghie! Desigur și aici dacă nu v-ați luat boi, nevastă… Știți, ăia care nu vin la Praznic fiindcă au treabă. Dar când le lași pe toate și mergi la Dumnezeu, atunci Îl mănânci pe El chiar dacă nu te împărtășești efectiv cu Sfintele Taine. Dar să duceți măcar pe cineva din casa dumneavoastră să se împărtășească, nu se poate să nu aveți un bătrân sau un copil care să-L aducă pe Domnul acasă! Rugăciunea aceea liturgică este Ospăț, este mâncare, pentru că este singura rugăciune completă în care-L lăudăm pe Dumnezeu, Îi mulțumim lui Dumnezeu și ne rugăm pentru toți oamenii.

Apoi în timpul zilei respirăm, nu? Și orice rugăciune scurtă: Doamne miluiește, Doamne ajută, Binecuvântează suflete al meu pe Domnul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…, toate acestea sunt ca respirația și, încet, încet Se lipește Dumnezeu de suflarea noastră! Apoi aveți grijă de acele momente de tăcere în care Îl ascultăm pe Dumnezeu. Așezați-vă în fața icoanei și ascultați-L pe Dumnezeu! Tăceți! Și o să vedeți că vin gândurile ca muștele la miere, dar, printre ele o să-L auziți pe Dumnezeu. Dumnezeu vorbește sufletului nostru în tăcere.

Să citim cât de puțin din Sfânta Scriptură pentru că așa ne pregătim pentru întâlnirea aceea și auzirea aceea din tăcere. Noi avem o frică rea de Dumnezeu, fugim de El! Ne dăm seama de aceasta după frica pe care o avem față de liniște, de tăcere. Tot timpul dăm drumul la câte ceva, la sunete, la o muzică, la un zgomot care să vină peste noi. Slavă Domnului că acum se multiplică și muzica noastră bisericească, care este rugăciune și care ne ajută foarte mult, pentru că celula noastră biologică vibrează în ritmul pe care i-l imprimi! Ce ascultăm se imprimă în noi. Și toată viața noastră este imprimată în celulele noastre, în apa vieții noaste!

Apoi, nu contează neapărat cât ne rugăm, ci să ne rugăm cu gândul că Dumnezeu e Viu și e cu noi! Ne aude! Îi pasă de noi!

Programul pe care ți-l faci, oricât de mic ar fi timpul acordat rugăciunii, să fie regulat. Noi suntem ființe ritmice, trupul nostru ființează ritmic și sufletul nostru este chemat să acționeze după rânduială, Dumnezeu a creat totul după o rânduială. Și îngerii sunt tot după rânduială, totul e după rânduială! Așa că, să-mi fac și eu o rânduială a mea: mă rog cinci minute dimineața, un minut la prânz, șase minute seara, dar păstrez această rânduială! Încet, încet ea se poate schimba, dar să ținem cu dinții de ea. Totul depinde și de hotărârea pe care o punem, că nu ajunge doar voința. Voința e alimentată mereu de hotărârea pe care o avem! Și nu vă bazați pe simțire. Mai vine cineva și-mi zice: „dar eu nu simt nimic la rugăciune”. Păi, nu e nevoie, că rugăciunea nu e un film serial, plin de suspans! Nu, nu e nevoie să simțim, ci să ne rugăm și să facem… Parcă noi când mâncăm, de câte ori zicem: „acum am nevoie de 70 de calorii”? Numai dacă avem diabet le măsurăm, altfel mâncăm cu bucurie, cu plăcere sau fără poftă, dar trebuie să mâncăm, că altfel nu suntem sănătoși. Așa e și cu rugăciunea, câteodată mi se pare că e o mâncare foarte bună, câteodată mâncăm ca să nu murim și să nu leșinăm.

Maica Siluana Vlad

Sursa: sfintiiarhangheli.ro

„Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale”


Pe prispa însorită a unei căsuţe, pierdută sub potopul de flori de glicină, şedea o tânără mamă, la măsuţa de lucru. Împletea de zor un şal pentru fetiţa care se juca alături de ea cu păpuşile.

De la o vreme, fetiţa se uita din ce în ce mai atentă la mâinile mamei sale. Ochişorii albaştri, care cuprindeau cu dragoste întreaga făptură a frumoasei mame, s-au umplut de nedumerire şi, nemaiputând răbda, fetiţa a izbucnit:

-Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale!

Lăsând lucrul deoparte, şi privind înlăcrimată chipul drăgălaş al fetiţei, mama cuprinde căpşorul bălai cu amândouă mâinile şi, sărutându-şi copila, îi spune:

-Da, copila mea, într-adevăr, sunt foarte urâte mâinile mele.

Ceva mai la o parte — martor tăcut la această întâmplare, tatăl îşi citea ziarul. A lăsat să treacă vreo câteva clipe, în timp ce fetiţa îşi reluase jocul, apoi chemând-o au plecat împreună în grădină. S-au oprit pe marginea unei brazde, la umbra îmbietoare a pomilor înfloriţi.

-Ţie îţi plac poveştile, Mărioară?, a întrebat-o el.

-Atât de mult că nu m-aş mai sătura ascultând, a răspuns fetiţa.

-Atunci, ascultă, că-ţi voi spune chiar acum una:

O mămică tânără şi frumoasă, cu mâini albe de domniţă, avea un singur copil, o fetiţă, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Părinţii copilei nu erau bogaţi şi de aceea nu puteau ţine nici măcar o servitoare. În timp ce tatăl se ducea la lucru, mama făcea singură toate treburile gospodăriei. Copila creştea văzând cu ochii, sub privirile pline de dragoste ale lor. Într-o zi, mama a plecat la băcănia din apropiere ca să cumpere ceva. Fetiţa dormea liniştită în pătucul ei. O scânteie a sărit din sobă pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a întins cu repeziciune şi a cuprins toate lucrurile din cameră. Un fum negru şi des a umplut toată casa. La ţipetele sfâşietoare ale copilei, au sărit vecinii. Era prea târziu s-o mai poată scăpa. Flăcările cuprinseseră aproape totul şi limbi dogoritoare goneau pe cei care încercau a mai scăpa ceva. Mama, care tocmai se înapoia de la băcănie, îngrozită, și-a aruncat pachetele din braţe. Alergând disperată, fără a ţine seamă de pericol, s-a repezit prin mulţime spre camera copilei. Toţi au încercat s-o oprească, ştiind că nimic nu se mai poate face. Dar nu se găseau braţe puternice ca s-o ţină din drumul ei. Avea un singur gând: „să-şi scape copilul”. Înfruntând primejdia focului s-a repezit prin flăcări. A pătruns în odaie şi din doi paşi a fost la patul copilei. A cuprins-o în braţe şi cu mâinile ei a potolit flăcările ce cuprinseseră hainele fetiţei. Cu fetiţa strânsă la piept, făcăndu-i pavăză din braţele sale, a ieşit în curte. Înăbuşită de fum, fetiţa era mai mult moartă decât vie. Ajutoarele ce i s-au dat au readus-o la viaţă. Copila a scăpat, însă cu preţul rănirii mâinilor mamei sale. A stat multe luni în spital. La întoarcerea acasă, mâinile ei frumoase erau acum vinete şi zbârcite din cauza arsurilor.

Curgeau şiroaie lacrimile din frumoşii ochi ai copilei. Fără a scoate un cuvânt, s-a ridicat de lângă tatăl său. Apropiindu-se de mama, a îngenunchiat în faţa ei şi sărutându-i în lacrimi mâinile cele zbârcite, a zis suspinând:

-Măicuţă bună şi sfântă, mâinile tale sunt cele mai frumoase mâini din lume.

Extras din „Flori în calea tineretului”, Ed. Sf. Mina, Iași, 2008

„Ce-ți trebuie, măi, călugărie?” (o poveste care-i dă de gândit oricărui om)


Cum am vrut să mă fac călugăr şi de ce nu m-am mai făcut

Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu

Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta.

Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa.

Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.

Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.

Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.

Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.

Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).

Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoție: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îți găsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.

N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.

Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!

Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.

Sursa: ioanflorin.wordpress.com

7-8 luni am citit zi de zi Paraclisul. Dumnezeu și Fecioara Maria au făcut cea mai mare si mai frumoasă minune din viața mea. Să spui și tu asta și vei primi ajutor nesperat de la Măicuța Domnului


Slava Lui Dumnezeu si Maicii Sale! Ma numesc Cristina. In toamna aveam de dat un examen foarte important, dupa parerea mea, asa ca, in primavara, cand m-am apucat sa invat, m-am gandit sa citesc si Paraclisul Maicii Domnului pentru a-mi ajuta. 7-8 luni am citit zi de zi Paraclisul. Examenul a durat 3 zile. Cea de a treia zi era si ultima in care ma gandeam sa mai citesc rugaciunea. In acea zi, Dumnezeu si Fecioara Maria Au Facut cea mai mare si mai frumoasa minune din viata mea: am aflat ca sunt insarcinata. Examenul l-am picat, dar nici nu mai conteaza. Le multumesc Bunului Dumnezeu, Fecioarei Maria, Sfantului Nectarie, Sfantului Nicolae, Sfintei Parascheva si tuturor Sfintilor Lui Dumnezeu!

Paraclisul Maicii Domnului 
Acest paraclis se canta la intristarea sufletului si la vreme de nevoie.

Psalmul 142:
1. Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea, intru credinciosia Ta, auzi-ma, intru dreptatea Ta. 2. Sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta. 3. Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri. 4. Mahnit e duhul in mine si inima mea incremenita inlauntrul meu. 5. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mainilor Tale m-am gandit. 6. Intins-am catre Tine mainile mele, sufletul meu ca un pamant insetosat. 7. Degrab auzi-ma, Doamne, ca a slabit duhul meu. Nu-ti intoarce fala Ta de la mine, ca sa nu ma aseman celor ce se coboara in mormant. 8. Fa sa aud dimineata mila Ta, ca la Tine imi este nadejdea. Arata-mi calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu. 9. Scapa-ma de vrajmasii mei, ca la Tine alerg, Doamne.  10. Invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu. Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamantul dreptatii.  11. Pentru numele Tau, Doamne, daruieste-mi viata. Intru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu.  12. Fa bunatate de starpeste pe vrajmasii mei si pierde pe toti cei ce necajesc sufletul meu, ca eu sunt robul Tau.

Dumnezeu este Domnul… (de 3 ori)
Apoi troparele acestea, glasul al 4-lea:
Catre Nascatoarea de Dumnezeu, acum cu osardie sa alergam noi pacatosii si smeritii si sa cadem cu pocainta, strigand din adancul sufletului: stapana, ajuta-ne, milostivindu-te spre noi; grabeste ca pierim sub multimea pacatelor; nu intoarce pe robii tai deserti, ca pe tine singura nadejde te-am castigat (de doua ori).
Slava… Si acum…

Nu vom tacea, Nascatoare de Dumnezeu, pururea a spune puterile tale noi, nevrednicii. Ca de nu ai fi stat tu inainte rugandu-te, cine ne-ar fi izbavit pe noi din atatea nevoi? Sau cine ne-ar fi pazit pe noi pana acum slobozi? Nu ne vom departa de tine, stapana, ca tu izbavesti pe robii tai pururea din toate nevoile.

Apoi Psalmul 50:
1. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta 2. Si dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. 3. Mai vartos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste. 4. Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea. 5. Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut, asa incat drept esti Tu intru cuvintele Tale si biruitor cand vei judeca Tu. 6. Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea. 7. Ca iata adevarul ai iubit; cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii Tale, mi-ai aratat mie. 8. Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voi albi. 9. Auzului meu vei da bucurie si veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. 10. Intoarce fata Ta de la pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le. 11. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele. 12. Nu ma lepada de la fata Ta si Duhul Tau cel sfant nu-l lua de la mine. 13. Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste. 14. Invata-voi pe cei fara de lege caile Tale si cei necredinciosi la Tine se vor intoarce. 15. Izbaveste-ma de varsarea de sange, Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. 16. Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta. 17. Ca de ai fi voit jertfa, ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. 18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi. 19. Fa bine, Doamne, intru buna voirea Ta, Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului. 20. Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei.